Cuba (IV)

Am pastrat acest ultim articol pentru cea mai buna parte a vacantei noastre.

Inca de cand eram in Romania si incepuse toata nebunia cu Antalia si hotelurile de 5 stele ultra-all-inclusive, am zis ca macar o data in viata sa incercam si noi asa ceva. Pur si simplu sa te urci in avion si sa te lasi pe mana „lor”, sa lenevim la soare si sa ne relaxam complet. In sfarsit momentul sosise, sa lasam laoparte modul nostru tipic de calatorie cu alergatura, sa vedem sa cunoastem cat mai mult cu preturi cat mai ieftine, si sa imbratisam trandavia, lenea si pensionareala unui hotel all-inclusive.

S-a dovedit ca este greu sa schimbi obiceiurile unor ogari batrani. Desi partea cu cheltuiala putina si cazarea ieftina ne-a ocolit, totusi spiritul de aventurieri s-a activat imediat cum am calcat pe pamant Cubanez. Nu am putut sa luptam impotriva chemarilor trubaduresti decat primele doua zile, in care practic nu am facut mare lucru decat sa ne relaxam. Nu am reusit insa sa lenevim la soare pe marginea piscinei… ce-i drept nici vremea nu era prea buna in acest sens, in schimb ne-am relaxat plimbandu-ne pe plaja sau prin mare

Prima zi.

Prima zi de vacanta s-a deschis foarte promitator. Inainte de aterizare, pilotul a coborat avionul pe la 500-1000 de metri, sub plafonul de nori razleti, si ne-a facut turul de onoare al insulei Cayo Coco. A fost sublim. Un peisaj cum numai la televizor poti vedea, un peisaj care ar putea sa aprinda dorinta de zbor oricarui neinaripat. Azurul marii, combinat cu albul plajelor, cu maroul uleios al mlastinilor, cu canalele serpuinde printre padurile de mangrove… iti taia rasuflarea… pacat ca nu am avut la indemana un aparat foto… ne-a prins pe nepregatite…

In sfarsit avionul s-a oprit pe pista aeroportului Cayo Coco. Cum s-a deschis usa, un murmur al pasagerilor… si am inteles si noi de ce deindata ce am ajuns in dreptul usii. Un aer puternic de Cuba de lovea in fata. Vantul era destul de puternic, insa era foarte cald si umed… o adevarata surpriza mai ales pentru cei care erau satui de aerul rece si uscat al iernii Canadiene.

Aeroportul Cayo Coco era mai mult o cladire in mijocul campului cu maxim 10 locuri de parcare pentru autobuze in fata. De la si pana la avion trebuia sa mergi pe jos direct pe pista. Politistii iti aratau calea de urmat pana la ghiseurile vamale. Aici preafrumoasa noastra familie le-a dat standardele pe ste cap. Eu trageam de carutzul Juliei si ce alte bagaje mai aveam, iar Danutza o tinea pe Julia in brate, insa la ghiseu nu avea voie decat cate o persoana pe rand. Asadar eu m-am dus la un ghiseu iar Dana cu Julia la altul. Si de aici a inceput marea confuzie. Ne simteam ca in birocratia romaneasca: Dana avea un copil in brate care nu ii purta numele. Pasaportul ei era Romanesc si ale Juliei canadian, ca sa nu mai vorbesc de faptul ca Julia este inca blondutza… putea foarte bine sa fie copilul altcuiva, pentru ca pe pasaport nu sunt mentionate numele parintilor.

La mine a fost relativ simplu, pentru ca eram singur, insa cum am parasit ghiseul, probabil din cauza nelamuririlor de la Danutza, un politist s-a tinut numai scai de capul meu sa ma intrebe cate in cer si pe pamant… „Nu va faceti probleme… zicea el… este doar de rutina… De unde sunteti, de cand in Canada, cand ati fost ultima data in Romania, care a fost scopul calatoriei…”… pentru o simpla rutina, baiatul devenea chiar enervant… ca sa nu mai vorbesc ca isi lua notitze pe jumatate de hartie A4 cu un pix care nici macar nu scria prea bine… In tot timpul asta, eu trebuia sa trag de bagaje, sa car 2 trolere plus sa imping la carucior, pentru ca Danutza era la baie sa o schimbe pe Julia… Mai aveam putin sa ii zic lui militzian… „pune mana mai baiete si trage si tu de un troler daca tot nu-mi dai pace…”

Ce mi-a placut la aeroportul asta a fost detectorul de droguri (banuiesc)… un cocker spaniol batran de abia isi mai tara zilele, pe care un militian si el batran il plimba printre bagaje. Baia (singura din aeroport) a fost asaltata de turisti, in special femeile care se bateau pe un loc sa isi schimbe hainele groase canadiene cu hainele „de vacanta”, chiar costumele de baie.

La iesirea din aeroport nu erau decat 10 locuri de parcare speciale pentru autobuze. Fiecare autobuz avea arborat sigla agentiei de turism. Doar din acea imagine puteai deduce clar ca aeroportul fusese conceput doar pentru acest scop… sa duca si sa aduca turisti.

Intre aeroport si hotel nu am facut decat 10-15 minute, timp in care, un ghid ne-a explicat in mare ce urmeaza sa facem, cum si in ce fel cu check-inul si cu bacsisul pentru baiatul care te ajuta cu bagajele. Am primit un mic pliant care ne amintea de intalnirea de a doua zi cu agentul de voiaj, pe care nu trebuia sa o ratam in nici un chip. Peisajele din autobuz nu au fost deloc interesante. un drum drept printr-o padure deasa de arbusti comuni. Ici-colo puteai zari cate un palmier. Deasupra plutea lin un vultur.

Am ajuns la hotel. Ne-am asezat civilizat la coada ca sa ne luam in primire camera. Speram ca daca ii dau receptionistei vreo 2-3 dolari pe sub tejghea, o sa poata sa imi dea o camera cu un pat mai mare pentru doua persoane in loc de doua paturi mici. Intr-unul puteam sa ne inghesuim toti trei. Nu s-a putut. Hotelul era la capacitate maxima, nu mai aveau nici o camera libera… am ridicat din umeri si am luat cheia… asta este… vedem noi cum ne descurcam in doua paturi… poate le lipim cumva… Surpriza a fost una foarte placuta cand am vazut cele doua paturi.

Puteau dormi linistiti doi intr-un pat din ala. Cand le-am lipit era deja mult prea mult loc pentru toti trei. Nu am zabovit prea mult in camera. Ne-am schimbat in cateva secunde si am iesit afara. Eram foarte entuziasmati sa vedem cum arata hotelul, curtea, si mai ales marea si plaja.

Un pescarus entuziasmat s-a grabit sa ne ureze bun venit din zbor… fix in capul meu… noroc ca aveam sapca cu Londra… sau poate asta era problema pescarusului.

Am fost foarte incantati de locatie. Ne-am bucurat de primii pasi ai Juliei prin nisip. La inceput foarte timizi. Chiar ii era frica un pic. Dupaia nu o mai puteai scoate de pe plaja. Apa era buna de baie, insa vantul rece si puternic. Am intrat decat pana la genunchi, destul cat sa ii oferim Juliei distractia maxima in apa si nisip.

Restul zilei l-am petrecut numai prin hotel.

Ziua doi

A doua zi era deja considerata pierduta, din cauza intalnirii cu ghidul de la agentie in jurul orei 11. Era o intalnire pe care nu trebuia sa o pierzi, si intr-adevar s-a dovedit a fi foarte informativa. Am aflat despre diferitele extra-activitati pe care le puteam face (extra adica pe bani). Am aflat cate ceva despre Cuba, cubanezi, bacsisuri, trabuce, serviciile hotelului, incluse si platite, etc.

Dupa lunga sedinta cu agentul, s-a facut pranzul, am mancat, binenteles ca Julia a trebuit sa doarma vreo 2 ore, deci s-a cam dus si ziua a doua, fara prea multe evenimente. Cel putin ne-am relaxat, ne-am plimbat din nou pe plaja… a fost linistit… mai spre seara chiar a dat si o scurta rapaiala, cat sa ude un pic terasele.

Ziua trei.

Ziua trei era practic de hotarare pentru extra-activitati, insa chiar daca decideai ce vrei sa faci, tot trebuia sa astepti pana in ziua patru ca sa te intlnesti din nou cu agentul, si sa ii spui ce vrei sa faci. Agentul asta avea program reglat cam din doua in doua zile la fiecare hotel de pe insula. Astazi nu avea la hotelul nostru, noroc insa ca lasase la receptie programul lui personal, deci stiam intre ce si ce ora il gasim si la ce hotel. O alta varianta ar fi fost sa il sunam si sa rezervam activitati, insa telefoanele trebuiau platite, si nu erau deloc foarte ieftine.

La capatul celalalt al insulei se afla cea mai frumoasa plaja din zona, Playa Pilar. Un autobuz circula regulat dintr-un capat in celalalt al insulei Cayo Coco, de mai multe ori pe zi, si il poti folosi de cate ori vrei doar platind un bilet zilnic, destul de ieftin. Asadar, pentru ca tot vroiam sa vedem si vestita plaja, si poate sa vizitam si un alt hotel din lantul hotelier Sol, am hotarat sa mergem noi dupa agent. Am ales sa il intlnim la unul din hotelurile despre care auzisem ca este foarte popular „Trip”. Aveam vreo ora la dispozitie sa vorbim cu el si sa vizitam si hotelul pana la urmatorul autobuz spre plaja Pilar. Hotelul Trip ni s-a parut cel putin scarbos. Probabil foarte apreciat de tineri, pentru ca se vedea de la o posta ca era extrem de aglomerat, probabil cu capacitate mult mai mare… insa felul extravagant in care era construit il facea sa puta… la propriu. Hotelul era construit exact peste un mic canal, care insa probabil ca secase sau ceva, ca micul canal se transformase intr-o mare baltoaca/mlastina cu apa statuta, care putzea ingrozitor.

Alte impresii, la hotel au fost ca am stat vreo 10 minute la coada la bar ca sa beau o racoritoare, si una buna, am admirat cativa fazani absolut superbi in libertate

… Ne-am bucurat ca nu am ales hotelul asta, si am apreciat si mai mult hotelul pe care l-am ales.

Asadar cam aici s-a oprit perioada de relaxare si pensionareala, si a inceput perioada de aventura si experiente excitante.

Autobuzul era etajat, descoperit, pentru turisti. Intregul traseu avea vreo 45 km, insa stiam ca opreste la fiecare hotel de pe insula, asadar, am ales etajul superior, ca sa putem sa admiram peisajele. S-a dovedit a fi o idee nu prea buna. Pe langa faptul ca batea vantul destul de tare, intre anumite hoteluri erau chiar si 15 km, in care soferul nu ne menaja deloc… abia puteai sa tii ochii deschisi de vantul care te lovea in freza. Julia dupa vreo 5 km si-a bagat nasul la caldurica la pieptul lu’ tati si a adormit pana la destinatie. Noroc ca pentru ea luasem un hanorac cu gluga.

La Playa Pilar ne-am oprit direct la restaurant. Era un restaurant pescaresc chiar langa plaja, ceva de genul restaurantelor de la Vama Veche. Fara curent, fara WC, insa acolo am avut revelatia cu mancarea.

Faptul ca nu ingredientele fac mancarea insipida, ci modul cum sunt gatite. La terasa aia pescareasaca am mancat cea mai buna mancare din intreaga vacanta. Am iesit pe plaja. Vremea ne era din nou potrivnica. Vantul era foarte puternic. Clubul acvatic de pe plaja de unde puteai inchiria barci/caiace/hidrobiciclete sau plimbari cu catamaranul, era inchisa din cauza vremii. Un catamaran imens acostase aproape de plaja, insa era unul din extra-activitatile platite de la un alt hotel, care aducea turistii pe plaja Pilar ca sa le arate minunatia… Am profitat de ocazie sa vad si eu cu ochii mei cum arata un catamaran de 40-60 de persoane pe viu. Mi-am luat ochelarii si tubul de snorkeling si am pornit inot pana la catamaran. Speram pe drum sa fotografiez si ceva spectaculos pe sub apa… ghinion… in afara de nisip alb, nu era mai nimic de fotografiat. O stea de mare dupa care a trebuit sa ma scufund cativa metri ca sa fac o poza miscata, si un racusor mult prea rapid si cu trac de aparat foto…

Insa cel putin am apucat sa ma sui pe catamaran si sa vorbesc un pic cu echipajul si turistii de la bord. Ce ma interesa era sa vad daca as fi putut sa o iau pe Julia intr-o astfel de experienta. Catamaranul nu avea decat doua camere: un WC si o camera de schimb, care nu erau mai mari decat o toaleta de tren personal CFR. In rest o platforma goala, pe alocuri acoperita, pe care in mod sigur te batea vantul si te stropea apa de nu-ti mai trebuia…

Ce a fost intr-adevar spectaculos in aceasta a treia zi, nisipul de la Playa Pilar, care punea renumele plajei la locul ei. Un nisip atat de fin incat il puteai usor compara cu varul, sau cu faina. Pe drumul spre plaja cu autobuzul ne-am bucurat pe alocuri de niste peisaje sublime. Un drum solitar care strabatea o intindere azurie, presarata din loc in loc cu zmocuri de mangrove… superb… Ne-am facut o idee despre hotelurile de pe insula, pentru ca autobuzul avea statiile chiar in lobby-urile deschise ale acestora. Printre acestea poate cel mai impresionant a fost Sol Cayo Guillermo si Iberostar.

Ne-am intors la hotel si ne-am petrecut restul zilei la hotel. Am Jucat minigolf, ne-am plimbat pe plaja si am „escaladat” stanca din dreptul hotelului. Stanca era dovada clara a morfologiei coraliere a intregii insule. Un gen de burete din piatra, care se zdrobea si dizolva in bataia valurilor. Am desbatut „amatoriceste” problema constructiilor hoteliere ce pareau fara fundatie si prea putin consolidate din cauza lipsei de suport terestru solid… Dar cum nu suntem ingineri, cel mai probabil ca am batut campii in briza marii.

Ziua patru

Pentru ziua asta am programat o extra-excursie. Salupa „007 style”. Un autobuz culegea turisti dornici de la toate hotelurile, si ii ducea intr-o locatie special amenajata pentru asemenea activitate. Intreg traseul era conceput pentru partea sudica a insulei, adica undeva intre insula Cayo Coco si Cuba. Ti se dadea la dispozitie jacheta de salvare, salupa de doua persoane si 10 minute de instructiuni despre cum sa manipulezi barca si modul in care sa o conduci.

Barca era foarte usor de condus. Avea un volan ca masina si o maneta ca un schimbator de viteze cu 2 viteze si manshalier. Mansalierul insa nu ni l-a prezentat, pentru ca nu aveam nevoie sa il folosim, era doar pentru manevre sofisticate. Modul de calatorie era in sir indian. Practic trebuia sa mergi dupa salupa din fata ta, si sa respecti semnalele din maini ale acesteia, si binenteles sa transmiti semnalele din maini la barca din spatele tau.

Eram singurii care ne prezentasem cu copil atat de mic. Cei mai mici dupa Julia cred ca erau doi baieti pe la vreo 16 ani. Ne dadusem seama ca eram oarecum speciali, pentru ca nu aveau vesta de salvare pe masura Juliei, si dintr-o data organizatorii s-au aratat foarte grijulii la adresa noastra. Ni s-au oferit conditii „speciale” cum ar fi sa fim ultimii care incheie sirul indian, oferta pe care am refuzat-o si le-am specificat in mod special sa nu ne trateze diferit fata de ceilalti. Au ridicat din umeri si si-au vazut de treaba.

Barcile erau echipate cu motoare puternice, si… cam atat. Erau pur si simplu goale, nu aveau decat carcasa din fibra de sticla. Te simteai la un moment-dat ca intr-o copaie cu motor. Nici scaune, nici macar niste manere de care sa te tii.

Ne inchipuiam ca traseul ne va duce prin canale si vom admira mangrovele si fauna si flora specifica.

[youtube:http://youtu.be/tzThoopNfbg%5D

Foarte curand aveam sa ne dam seama ca tot traseul cu salupa se axa mai mult pe elementul de viteza, viraje bruste si adrenalina. Modul de deplasare: sir indian pe principiul „ce fac eu, sa faca toti”, directia: zig-zag, tocmai pentru a experimenta viraje adrenalinice. Dupa vreo 2-3 viraje de 120% la o viteza de vreo 30-40 km la ora, in care salupa aproape ca se inclina la 45%, Danutza si Julia au inceput sa urle isteric. Eu radeam isteric. Dupa alte 5-6 viraje s-au oprit din urlat si au inceput sa aprecieze… insa era totusi un pic cam extrem, asa ca m-am hotarat sa pun in aplicare maiestria mea de sofer, si sa mai atenuez din extremismul zig-zagurilor… dupa ce am incercat sa tai vreo 2-3 viraje, mi-am dat seama ca era mai rau. practic taiam perpendicular valul pe care il lasa in urma salupa din fata, si traseul meu, desi mai drept devenea foarte denivelat, ceea ce era mai rau. Asadar nu aveam incotro, trebuia sa o iau dupa ceilalti.

[youtube:http://youtu.be/gxukeaHRzvQ%5D

Destinatia traseului era un canal printre mangrove plin de pesti colorati. Canalul era special facut pentru snorkeling. Exact pe mijlocul canalului era suspendata o sfoara, al carei scop nu l-am aflat decat dupa ce am ajuns in capatul canalului si a trebuit sa ma intorc. Nici nu imi dadusem seama ca pe canalul respectiv apa curgea, era un curent destul de puternic, si m-as fi descurcat mult mai greu daca nu aveam sfoara de care sa ma trag cu mainile. Tot la canalul respectiv era un ponton plutitor pe care veneau in vizita niste animalutze cel putin ciudate… un gen de castori care cresteau printre mangrove, si cu toate astea urau apa si nu stiau sa inoate…

[youtube:http://youtu.be/jFLd6aDhL9A%5D

Am incercat sa o bagam si pe Julia in apa, insa vesta de salvare pe care o adusesem cu noi din Canada avea un design ciudat, care nu permitea inotul, era conceputa sa te tina cumva pe spate, si sa iti suporte capul sa nu te scufunzi… pozitie pe care Julia nu a agreat-o deloc. Asadar a stat numai pe ponton, si a dat de mancare la pestisori.

[youtube:http://youtu.be/V6ZuXJpgkf4%5D

La intoarcere, aceleasi zig-zag-uri nebunesti.

In aceeasi locatie de unde luai salupele, puteai inota cu delfinii, insa locatia arata deplorabil. Un gard de metal ruginit in mijlocul apei imprejmuia in apa doi delfini. Intregul „bazin” nu era mai mare decat un teren de volei. Era cam deprimant. La intoarcere te astepta fotograful cu un laptop si o imprimanta color. 10$ poza A4.

Toata dupamiaza a plouat. Insa a fost ultima zi in care am avut parte de vant. Din acea zi, aveam sa avem parte numai de vreme frumoasa, demna de o vacanta de vara.

Ziua cinci.

Pentru ziua a cincea am ales o alta extra-activitate: Jeep Safari.

Aici ziua nu a inceput prea bine din cauza organizatorilor. Probabil din cauza vremii, au programat mai multe persoane decat aveau locuri, pe principiul „macar sa vina careva”… insa surpriza… fiind prima zi calduroasa si fara ploaie sau vant, dupa o perioada mai nasoala, toata lumea s-a inghesuit sa vina. Asadar „bietii” organizatori s-au trezit pe cap cu o droaie de turisti care platisera si rezervasera locuri pentru Jeep Safari.

Prima gafa pe care au facut-o a fost ca au intarziat la intalnire. Trebuiau sa vina la hotel cu jeep-urile si sa ne ia, insa pe langa faptul ca au intarziat, nu au ajuns la hotel decat cu 3 jeep-uri pentru 5 grupuri. Oferta spunea clar ca o sa ai „propriul Jeep”. Asadar, pe stilul aproape romanesc, ne-au zis ca o sa mergem la sediu si acolo o sa ne dea in primire propriul Jeep. La sediu, binenteles toate Jeepurile erau ocupate, asadar nu numai ca a trebuit sa ne combine cu un alt cuplu, dar nici macar Jeep nu ne-au dat… am avut o masina de talie mica… un fel de matiz un pic mai mare.

Pana si cei cu Jeep-urile au avut de comentat, pentru ca nici macar Jeep-uril nu erau Jeep-uri, erau ceva care aratau ca jeep-uri, insa aveau motor de 1.1 sau asa… si tractiune numai pe spate… fara trapa deasupra… (poza din prezentarea activitatii arata niste jeep-uri adevarate cu trapa).

Ma rog… am inghitit-o asa cum ne-a fost servita… alta optiune era sa renuntam si sa ne intoarcem la hotel… nu am vrut totusi sa pierdem oportunitatea de a vedea Cuba in detaliile ei intime.

Memorabil au fost prezentarile scurte de dinainte de plecare ale ghizilor: „Oamenii sunt foarte saraci si needucati. Traiesc in mizerie, insa sa nu vi se faca mila de ei. Asa le place sa traiasca si nu vor mai mult. O sa incerce sa va faca din vorbe, sa va pacaleasca, sa va vanda nimicuri la preturi mari. Nu-i credeti orice va spun. Majoritatea sunt sarlatani care traiesc de pe urma pacalirii turistilor. Daca cineva va zice ca ma cunoaste pe mine sau ca v-a servit aseara la hotel, sa nu-i credeti, va mint ca sa va faca sa le dati bani. Sunt cersetori inteligenti, o sa va recunoasca dupa bratara de la mana. Vor sti exact de la ce hotel sunteti. NU DATI BANI DE POMANA, cersetorii profita de naivitatea turistilor si pot castiga mai mult decat mine ca ghid. Pe de alta parte, trebuie sa stiti ca in Cuba nu sunt hoti. Nu trebuie sa va ascundeti portofelele sau sa incuiati usile la masina. Nimeni nu va incerca sa va fure nimic. Este o tara in care nu sunt droguri, deci criminalitatea este aproape inexistenta.”

Era incredibil modul in care gandeste. Incercam sa compar cu Romania comunista, si in mod sigur gaseam ceva similaritati. Modul de cersetorie mi-a adus aminte si de un film celebru „Filantropica”.

Asadar, zis si facut. Ne-am suit in masina si pe-aici ti-e drumul…

Prima oprire era la „Laguna de la Leche” (Lacul de lapte), unde trebuia sa facem o plimbare in barca pe lac. Nimic special la acest lac. Te-ai fi asteptat sa vezi ceva iesit din comun, culoare, sau peisaj… Singura explicatie pe care am primit-o in legatura cu numele lacului a fost ca pe lacul acela oamenii obisnuiau sa transporte laptele dintr-o parte in cealalta. Plimbarea cu barca a fost insa anulata din cauza intarzierii de la inceputul zilei cu Jeepurile. Asadar doar ne-a dus pana acolo, am stat 5 minute si am plecat. Nu inainte de a trece pe la un restaurant pescaresc de pe malul lacului, cu speranta ca turistii vor lasa ceva bacsisuri si pe acolo… nu cred ca au facut prea mult insa de pe umra grupului nostru… Un grup de trubaduri locali incercau sa anime atmosfera.

[youtube:http://youtu.be/Fa_kJqqimPo%5D

A doua oprire a fost orasul Moron (in traducere cocos – pasarea nu nuca), cel mai apropiat oras de insula Cayo Coco. Ni s-a povestit ca majoritatea servitorilor de pe insula Cayo Coco, sunt adusi in fiecare dimineata din acest oras. Orasul arata cam ca un sat mai rasarit din Romania. Pe ici-colo vedeai cateva case mai rasarite, insa nu cine stie ce. Suburbiile insa iti lasau senzatia de tiganie… murdar, neingrijit, fara simt estetic, vechi, deprimant. Din cand in cand mai vedeai si cate un bloc de maxim 4 etaje care imi aducea aminte de blocurile comuniste cu zidurile afumate.

Propaganda pro-Fidel Castro i Raul (fratele lui Fidel care conduce acum Cuba), era peste tot.

In oras, prima oprire a fost „o gospodarie tipica cubaneza”. Practic casa unei familii, pusa la bataie pentru turistii curiosi. Oamenii aia locuiau insa acolo, deci practic intrai peste ei in casa, in fiecare camera, in curte, etc. Un adevarat ghetou… Curtea stramta era mai mult un coridor care facea legaura intre bucatarie si casa… era atat de stramta incat nu ai fi putut intinde mainile in lateral fara sa te lovesti de gard sau peretele casei. Camerele casei si ele la fel de stramte si inghesuite. Insa ce ne-a lovit cel mai tare a fost prezenta co-locuitorilor gospodariei. Dupa cum se scuzau ei, pentru ca era o casa „turistica”, autoritatile tocmai venisera in ziua aceea sa dez-insectizeze, prin urmare, din cauza substantelor, gandacii de bucatarie alergau nauciti peste tot, cu zecile… si nu erau orice gandaci de bucatarie, erau niste monstri de cam 10 cm in lungime (fara antene). Gazda noastra ii lua cu matura din cand in cand din calea turistilor. Un caine pricajit statea ascuns in cotetz, probabil socat de gigantele insecte care se plimbau in jurul lui. Era ingrozitor, nu am putut sta mai mult de 5 minute. Am iesit de urgenta scarbit.

Vis-a-vis de gospodaria cu pricina era un liceu. Asta parca m-a socat mai tare decat insectele gigantice. Firea mea curioasa m-a impins sa imi bag nasu’ un pic printre gratiile curtii scolii… si nu arata deloc bine. Curtea scolii arata mai mult ca o curte de inchisoare. Toata din beton, fusese probabil candva un teren de sport. Niste porti ruginite si niste cosuri de basket dezafectate stateau marturie. Insa acum terenul era neutilizabil. Era degradat, niste gauri  mari in beton si niste pietroaie in mijloc, aratau clar ca terenul nu mai fusese folosit de mult in scopuri sportive. Era ca si la puscarie, mai mult un loc de intalnire a elevilor in pauze.

De jur imprejurul terenului erau camere mici fara geamuri si fara usi, cu pereti din beton netencuiti si cu acoperisuri din tabla. Aratau mai mult a grajduri… erau salile de clasa. Am reusit sa fac o poza intr-una din salile de clasa printre gratii, care avea un geam la strada. Bancile noi si ghiozdanele colorate si aparent noi ale elevilor aduceau putina culoare si lumina in camera intunecata. Nu stiu cum ar putea cineva sa invete in conditiile alea… probabil ca nici nu invata…

Dupa scurta vizita la gospodarie, am fost dusi in centrul orasului, care era de fapt gara centrala. Se laudau cu aceasta gara ca fiind una din cele mai mari si pline de istorie monumente din Cuba…

Am fost curiosi, si am intrat… la fel de deprimant, de mizerie, de intuneric. Era intr-adevar ziua afara, insa inauntru era bezna, si becurile erau toate stinse, probabil pentru ca curentul electric este foarte scump.

Cainii vagabonzi isi traiau veacul printre gunoaiele si navetistii din gara. Se simtea saracia sa tristetea doar cand treceai pe langa oamenii care asteptau probabil urmatorul tren.

Pe peron la un bar, se vindeau sandwish-uri depozitate intr-un dulap de lemn care avea plasa de muste in loc de geamuri… erau peste 25 de grade…

Vitrinele frigorifice erau doar pentru bauturi. Ne-am plimbat timp de o ora prin zona garii. Multa mizerie, multe biciclete folosite pe post de taxi, prea putine masini vechi (emblematice pentru Cuba). Am intrat de curiozitate si intr-un magazin alimentar. In loc de casa de marcat aveau un cantar primitiv, mai mult ca o balanta, langa care scria mare pe o bucata de carton: „Nu mai avem orez”. Pe rafturile din spatele unei vanzatoare plictisite se aflau maxim 6 produse expuse, probabil de cativa ani, pe care nimeni nu le cumpara. Am avut un flash-back al vremurilor comuniste de acum 25 de ani.

Dupa scurtul periplu in orasul Moron, am pornit la drum spre cel mai inalta locatie din zona. In drum ne-am oprit la un restaurant in aer liber. Restaurantul respectiv era mai mult un loc de barbaque, frumos amenajat, langa o cale ferata dezafectata.

Cuplul cu care imparteam masina erau niste pensionari canadieni care mai fusesera exact in aceeasi excursie acum vreo 5 ani. Ei ne povesteau ca pe vremea aia chiar aveau jeepuri adevarate, iar linia ferata de la restaurant inca mai functiona, cu o locomotiva cu aburi… spuneau ei ca era deliciul turistilor. Trenul obisnuia sa faca un mic traseu in zona de vreo jumatate de ora, si ca era superb. Odata cu dezafectarea liniei ferate, patronul restaurantului nu a putut sa se aptina sa nu dezmembreze o bucata de linie ferata si sa si-o instaleze la el in curte… exact cum au facut romanii dupa revolutie cu sistemele de irigare… fiecare trebuia sa aiba o bucata in curte… de ce?… uite asa… ca sa nu fie mai prost ca vecinu’. „Restaurantul” era plin de baieti care vroiau ceva de la tine. trubaduri amatori, vanzatori ambulanti, era pe acolo un nene care plimba un sarpe pentru poze, altul plimba un papagal, altul o igoana. Unul iti vindea banane proaspete culese direct din „copac”… si cireasa de pe tort… la iesire te asteptau bucatarii care preagatisera friptura, sa le dai si lor cate ceva…

Urmatoare oprire era cel mai inalt varf din zona. Nu prea erau munti in zona. Cel mai inalt cu care se mandreau avea vreo 300 de metri. Drumul pana acolo nu era asfaltat in intregime. Arata mai mult ca un drum forestier. Pantele abrupte au pus in dificultate cativa soferi neexperimentati. Sus era amenajat destul de dragutz. Aveau un gen de cabana care ne astepta cu masa plina de nuci de cocos si fructe de padure locale. Tot sus acolo era si un observator de vreo 7-8 metri din lemn, pe care canadienii se urcau cu frica in san, unii chiar pe burta sau pe fund, desi era o scara din lemn destul de teapana. Julia i-a facut pe toti de rusine cand s-a suit singurica pana sus. (o tinea binenteles tati de manutza). Deasupra acelui deal erau cateva zeci de vulturi care se invarteau intr-un dans bizar.

Urmatoare oprire a fost o ferma. Acolo am avut ocazia sa vedem ceva specii locale de inaripate domestice, si am calarit impreuna intr-un scurt tur de vreo 15 minute printr-o padure din apropiere. Am luat-o binenteles, spre uimirea tuturor si pe Julia.

[youtube:http://youtu.be/UeYsVNqcs38%5D

Nu pot sa zic ca a fost usor. A trebuit sa o tin in brate, si in acelasi timp sa si strunesc calul si uneori sa ma feresc de cracile pe sub care trebuia sa trecem… insa a meritat… Julia a fost foarte incantata, mai ales ca o vedea si pe mami calare in fata noastra.

In drum spre hotel am mai facut o scurta oprire la o ferma de crocodili, insa din cauza ca a inceput din senin sa ploua, vizita s-a sfarsit subit dupa doar cateva fotografii.

Cu toate neintelegerile si neconcordantele cu oferta initiala, putem sa spunem ca ziua a fost un real succes. Cald si frumos, ploaia nu a venit decat spre sfarsit cand ne intorceam deja la hotel.

Ziua sase.

Se facuse deja cald de vreo doua zile si clubul acvatic isi deschisese usile. Exact la timp pentru o plimbare in larg cu o „barca cu fundul de sticla”, special conceputa pentru vizitarea atolilor de corali din larg. Ne-am trezit de dimineata ca sa rezervam din timp un loc pe barca. Destul de curand ne-am dat seama ca fundul din sticla nu era deloc prea spectaculos. Cand vaporasul mergea, nu vedeai decat spuma marii care intra sub barca, iar cand stateai nu era nici un peste sub vapor ca sa il poti vedea. Capitanul vasului a luat la un moment-dat un pumn de paine si a intrat sub vapor ca sa atraga pestisorii. A functionat miscarea pentru cateva secunde.

[youtube:http://youtu.be/bSGKEN8agtA%5D

Ce era insa foarte spectaculos era sa faci snorkeling in larg. Vaporul mergea pana la corali in larg, si ancora acolo. Timp de jumatate de ora erai liber sa explorezi coralii din jurul barcii. Nu era curent sau valuri care sa iti puna viata in primejdie. Am facut cu randul, ca sa stea cineva si cu Julia pe vapor. Julia s-a distrat copios dand paine si banane la pestishori.

A fost pentru prima data cand am vazut pe viu corali, si desi nu erau atat de abundenti cum imi imaginam, totusi experienta a fost unica.

Dupamiaza ne-am hotarat sa incercam si noi pentru prima si ultima data piscina hotelului, ca sa nu zicem si noi ca nu am incercat-o si pe aia. Era foarte misto conceputa. Vreo 4 piscine comunicau intre ele prin mici cascade, permiteau scaldatul pentru toate varstele si abilitatile de inot. Cea mai mica avea apa de maxim 25 cm, si era perfecta pentru Julia… insa marea ramane mare…

Seara am reusit sa o tinem treaza pe Julia pana mai tarziu, si am asistat la spectacolul de seara de la hotel. Tema era Michael Jackson… un fel de tribut adus emblemei pop. Spectacolul a fost foarte reusit si entertaining.

Ziua sapte

Era ultima zi. La ora 4 dupamiaza trebuia sa ne ducem la aeroport, la ora 12 trebuia insa sa eliberam camera… asadar inca mai aveam jumatate de zi de petrecut. Am profitat de vremea frumoasa sa inchiriez un catamaran pentru o a doua excursie in larg la corali. Catamaranul era mic, de maxim 4 persoane.

[youtube:http://youtu.be/LSWWiM0Vgpc%5D

Un baiat de la centrul acvatic mi-a zis ca nu mai e nimeni interesat, asadar m-a luat doar pe mine pe catamaran… era ca o excursie VIP, doar pentru mine. Danutza si Julia au ramas la hotel… era cam periculos pentru pitica pe vaporas. Jumatate de ora cu capul in apa este destul ca sa te saturi de corali si pestisori. Vazusem in sfarsit tot ce imi dorisem.

Dupa ce m-am intors din larg, am scos bagajele afara in lobby, le-am lasat acolo si ne-a dus din nou la centrul acvatic, de data asta pentru o hidrobicicleta.

[youtube:http://youtu.be/bsfkQ2AtrUY%5D

Ne-am bucurat toti trei de privelistea exotica din larg. Am ocolit stanca, si ne-am intors.

Am ajuns la aeroport doar ca sa aflam ca are vreo 4 ore intarziere… era ciudat. In tot aeroportul nu erau decat doua avioane care trebuiau sa plece in ziua aia. Unul spre Ontario si al nostru care nu sosise inca. Desi foarte mic, aeroportul iti punea la dispozitie o intreaga gama de magazine de suveniruri si fast-food. Puteai sa iti cumperi orice doar din aeroport. Julia a adormit intr-un final in carucior dupa vreo cateva reprize de crize de oboseala.

Zborul a fost lin, fara evenimente. La Montreal ne asteptau iarasi temperaturile de sub 10 grade. Vacanta se terminase. Am ajuns pe la 1-2 noaptea. Am luat un taxi si am ajuns acasa.

The End.

Cuba (partea III)

Un aspect care mi-a scapat referitor la hotel si activitati…

Spectacole – scena + lobby + discoteca (salsateca)

In fiecare seara, hotelul organiza diverse mici spectacole pentru turisti. Distractia de fiecare seara incepea pe la ora 7, imediat dupa ce se insera in lobby-ul hotelului. Diversi artisti locali incercau sa intretina atmosfera cu cantece si dansuri traditionale cubaneze, ori cu repertoriu international. Atmosfera era foarte bine gustata de varsta a treia si de copii. Mosulicii si babutzele incepeau sa danseze frenetic pe muzica tineretilor lor, unii bucurandu-se din plin de formele tinere ale animatorilor dansatori care intretineau atmosfera.

Pe la ora 9 in fiecare seara, distractia se muta pe o scena amenajata in curtea hotelului. Binenteles artisti locali puneau in scena cate un spectacol diferit in fiecare zi a saptamnii. Problema era pentru noi ca Julia trebuia sa doarma la ora aia, asa ca nu am putut sa profitam in fiecare seara de spectacolele pe care toata lumea le laudau a fi chiar „entertaining”. Am chinuit copilul intr-o seara sa stea treaz ca sa putem vedea si noi un spectacol complet. Tema spectacolului era Tribut to Michael Jackson. Nu ne asteptam la mare lucru, mai ales ca Michael e numai unul, si poate zeci de mii de copii ieftine. Surpriza a fost foarte mare cand ne-am dat seama ca spectacolul era chiar bun. Dansatorii ar fi evoulat cu succes pe orice scena moderna. Foarte bine pus in scena, cu foarte mult gust. Am fost atat de placut impresionati incat parca ne parea rau ca am ratat celelalte spectacole.

Dupa spectacol, cei mai insomniaci puteau merge la discoteca, sau cum se laudau dansatorii… salsateca… Era o cladire anexa hotelului, deci nu trebuia sa te deplasezi prea mult. Noi nici macar nu am intrat in discoteca sa vedem cum arata, insa nu am auzit prea multi turisit vorbind despre ea. Ghidul ne-a laudat o discoteca locala pe insula la care puteai ajunge numai cu autobuzul sau taxiul, si unde se bateau toti turistii de la toate resorturile de pe insula sa ajunga… cred ca era cu rezervare sau asa ceva… insa acolo bratara nu mai era buna, trebuia sa platesti intrarea si probabil consumatia. Ce era special la aceasta discoteca era ca era amenajata intr-o grota naturala.

Plaja, Stanca si Marea

Plaja se afla foarte aproape de hotelul nostru. Poduri din lemn te duceau pana aproape in mare. La capatul fiecarui pod de lemn era cate un dus, ca sa fie siguri ca nisipul de pe plaja va avea acces foarte limitat in resort carat pe picioarele vizitatorilor. Nisipul foarte fin, apa albastra-azurie, palmieri, era exact ca in cele mai frumoase vise. Tot ceea ce ne-am asteptat ca va fi. Marea avea temperatura ideala pentru baie. Singurul inconvenient era vantul care uneori era atat de puternic ca facea valuri destul de mari ca scaldatul in mare sa devina periculos. Ce ne-a placut in schimb la locatia hotelului era faptul ca exact in dreptul hotelului pe plaja se afla o stanca care intra ca un dig in mare, si in spatele careia se crea un mic golfuletz cu apa mica si ferita de vant. Acolo ne-am bucurat de mare si plaja, protejati de valuri si vant.

si tot acolo…

In general lumea iesea pe plaja si intra in mare in ciuda asteptarilor mele. Copii in special erau foarte incantati si se bucurau de asta. Nu lipseau binenteles nici pitzipoancele care ieseau pe plaja doar pentru clasica si stereotipica „poza de facebook” din Cuba.

Vremea

In perioada asta vremea ar fi trebuit sa fie perfecta pentru vacanta… sau cel putin asa ne inchipuiam ca o sa fie… Nu suntem siguri insa daca la noi a fost o exceptie, sau pur si simplu asa ar terbui sa fie vremea in perioada asta a anului.

Cum am ajuns la hotel ne-a lovit dinspre mare o briza care era in stare sa dezechilibreze pe Julia in mersul ei stangaci inca. Palmierii din resort pareau ca se rup, iar valurile erau nebune, incalicandu-se unul peste celalalt. Cum am ajuns am iesit direct pe plaja… ne era dor de plaja si nisip si mare. In ciuda vantului, oameni totusi erau pe plaja, mai mult la plimbare. Nu era nimeni in apa. Ne-am intalnit cu salvamarii care ne-au sfatuit ca nu ar fi bine sa intram in apa, fiindca e prea agitata… insa nu am vazut arborat nici un steag din acelea care iti interzic scaldatul.

Primele doua-trei zile a tinut-o cam in vant. Dupaia au inceput ploile, insa era mult mai bine, pentru ca ploaia nu venea decat seara dupa 3-4 cand in principiu terminam ce activitati ne propusesem sa facem. Asadar am prins vreo 4 zile de caldura si soare, de care am profitat la maxim.

Fiind toiul iernii, in Cuba, unul din inconveniente era ca ziua era foarte scurta. La 6-6:30 era deja intuneric.

Un alt aspect al vremii este umiditatea, care nu scade niciodata sub 70%, si din cand in cand mai este accentuat si de factorul ploaie. Cu ce ne-a deranjat pe noi asta? Cu hainele pe care nu reuseam nici in ruptul capului sa le uscam. Cateodata devenea chiar enervant, pentru ca vroiai sa porti aceeasi pereche de pantaloni scurti / de baie si dimineata si dupamiaza, dupa somnul de ora 12:00 al Juliei. In cele 2-3 ore te-ai fi asteptat sa se usuce o pereche de pantaloni scurti din nailon… Prosoapele erau umede tot timpul, iar cand am plecat chiar ne puneam problema ca bagajele de intoarcere or sa fie mai grele din cauza ca toate textilele erau „trase”… noroc cu micile suveniruri pe care le-am lasat pe acolo ca bacsis sau bogda-proste.

Activitatile… ce am facut pe acolo…

Cuba (partea II)

Shopurile pentru turisti

Shopurile pentru turisti erau foarte bine organizate si foarte bine structurate si aprovizionate pe modelul capitalist. Majoritatea cu termopane si aer conditionat, sectiune speciala pentru tutun si bauturi, etc. Toate shopurile erau gestionate de catre statul Cubanez. Am aflat asta cand am incercat sa negociez la unul din ele cu vanzatoarea pentru o sapca cu Cuba… nu mi-a mers… da’ nici n-am cumparat sapca…

Gaseai aproape orice iti doreai in aceste shopuri, incepand de la bautura cubaneza, trabucuri, tricouri si sepci imprimate cu Che Guevara, pana la scutece de unica folosinta si tampoane cu aripioare. Ce era distinctiv la aceste shopuri era faptul ca nu puteai cumpara de la ele decat daca erai dotat cu bratara de care v-am vorbit in postul anterior, si binenteles numai cu CUC (pesos convertibil pentru turisti). Asta era modul in care le erau limitat accesul cubanezilor la orice produs din aceste shopuri. Nu am vazut prea multe chestii fency insa. Electronicele lipseau cu desavarsire, orice fel de aliment de baza sau fructe deasemenea lipsau (puteai insa cumpara biscuiti, chips-uri, bomboane, ciocolata, etc.). Asadar, la drept vorbind, la saracia in care traiesc cubanezii, nu numai ca nu isi permit sa faca cumparaturile in shopuri, dar nici nu cred ca au mare trebuinta de lucrurile de acolo.

Banii

Cum am precizat si in postul precedent, moneda de circulatie este pesos-ul (CUP), iar pentru turisti este CUC (pesos convertibil), 1CUC = 26.5CUP. Iar un CUC ar trebui sa fie echivalentul unui dolar american… paradoxal dat fiind relatia Cubei cu SUA. Binenteles ca rata de schimb difera din loc in loc. Bancile sunt cele mai sigure surse. Noi ne-am luat teapa exact la receptia hotelului… unde am primit pe 100$ doar 79 CUC… Dupaia am aflat ca hotelul percepe nu stiu ce taxa la schimbul valutar, si profitau de faptul ca trebuie sa ii dai bacsis aluia care iti cara bagajele pana la tine in camera. Daca nu apucai sa schimbi la banca de la aeroport, te faceau baietzii la hotel. Deasemenea nu poti cumpara CUC decat pe teritoriul Cubei, deci trebuie sa ai grija cum si unde schimbi.

In curtea hotelului

Ca orice hotel care se respecta, curtea hotelului era bine structurata, bine gandita pesemne de un specialist pesagist. Era amenajat exact asa cum iti inchipui de la televizor ca ar trebui sa arate un paradis tropical. Palmieri pretutindeni, punti din lemn care te duceau peste nisip pana langa plaja, statui din loc in loc, flori, indicatoare din lemn ca sa nu cumva sa te pierzi, baruri din loc in loc ca nu cumva sa iti ramana paharul gol plimbandu-te agale… confortul total.

In centrul atentiei era piscina, sau mai bine zis piscinele. Diverse adancimi pentru diverse activitati. O piscina mai adanca servea cursurilor gratuite de scufundari in fiecare dimineata si inot ocazional. O alta piscina cu apa pana la brau era amenajata pentru voley, o alta special pentru copii mici, cu apa pana la genunchi. O alta era mai exotica, cu o mica cascada. La cativa metri mai incolo era jacuzzi. O cladire speciala care deservea in exclusivitate piscina era „magazia de prosoape”, la care turistii faceau coada dis de dimineata sa isi procure prosopul cu care „ocupa” cel mai bun sezlong din jurul piscinei.

O alta cladire era centrul de management al „Jocurilor”. De acolo puteai procura, binenteles gratuit si in limita stocului disponibil materialele pentru diverse jocuri, ping-pong, biliard, minigolf, voley, fotbal… etc. Tot acolo puteai gasi programul activitatilor organizate: fitness, aerobic, aqua-aerobic, tir cu pusca si cu arcul, lectii de dans, masaj, etc.

Aveau disponibila si o sala de forta si o sala speciala pentru diverse jocuri pentru copii.

Pistele de minigolf mi-au adus aminte de pista de popice pe care a facut-o unchimiu la tara… o sapa de beton, foarte neregulat, turnat „la boloboc”, pe care bila nu numai ca nu mergea drept, insa din loc in loc mai si sarea din cauza neregularitatilor betonului… Tot satul se stransese la el in curte sa vada „minunea”. Minigolful cred ca a fost singura activitate de care am profitat din intreaga gama de oferte.

Gradinita

A fost unul din conditiile absolut necesare atunci cand am cautat hotelul la care am hotarat sa mergem. Avand in vedere ca am luat-o si pe Julia, vroiam sa avem o optiune in caz ca ne apuca vreo activitate de genul „doar in doi”. Gradinita hotelului era foarte curata, destul de bine dotata, iar animatoarele tinere si destul de experimentate… sau cel putin asa banuim ca erau, pentru ca nu am lasat-o pe Julia nici macar o clipa la gradinita, si nu pentru ca ne era teama sau pentru ca era nasoala, ci pentru ca am preferat sa o luam cu noi peste tot, si sa ne bucuram toti trei de toate activitatile, ca o adevarata familie. Am trecut o singura data pe la gradinita doar de curiozitate. Nu arata rau. Avea chiar si o curticica ca un mic parc cu leagane, balansoare si invartitoare. Binenteles ca tati a vrut sa le incerce pe toate…

Desi erau o gramada de copii la hotel, sunt aproape sigur ca gradinita era goala tot timpul. Ingrijitoarea isi scotea si ea ciubucul la gradinita impletind parul mamicilor in codite de gen „rasta”.

Centrul Acvatic

O alta dependinta a hotelului menita sa distreze turistii. De aici puteai lua caiace, hidrobiciclete sau barcute gratuit (evident tot in limita stocului disponibil) cu care puteai sa te plimibi prin ocean intr-un perimetru aproape deloc delimitat… „cam 50-100 de metri” de tarm, cum ni s-a spus.

Pentru 10-15 $ puteai beneficia de o plimbare mai in larg, cu o mica veliera (catamaran) pana la un recif de corali, unde puteai face snorkeling pentru 30 de minute in voie.

Barurile

Cateva baruri erau presarate in hotel si in curtea hotelului. Cel mai mare se afla chiar langa receptie. Comunica direct cu bucataria principala. Era singurul bar de unde puteai comanda aproape orice, inclusiv lapte pentru copil. Un alt bar micutz in lobby era deschis numai seara, si era prezidat de un barman profesionist, cu diploma. Genul de barman care inainte sa iti toarne in pahar trebuie sa jongleze un pic cu sticlele si cuburile de gheata, ca sa prinda aroma de briza oceanica.

Alte cateva baruri non-stop erau imprastiate strategic, unul chiar pe plaja, insa nu aveau altceva decat bautura. La doar doua din acestea puteai comanda si mici gustari – sandwich-uri, hot-dog sau mini-pizza… nu erau prea gustoase sau stralucite, insa era un bun inlocuitor daca ratai masa principala de la restaurant/bufet. Nu lipsea binenteles deja clisheisticul bar in piscina.

Restaurantele / Bufetul

Hotelul beneficia de 2 restaurante „A la Carte”. Unul mai clasic in hotel, si altul mai rustic langa plaja. Ambele insa aveau locuri limitate, necesitau rezervari prealabile (asta insemnand chiar inainte de a face check-inul in hotel), cereau tinuta obligatorie, si beneficiai de un meniu si chelneri care te serveau la masa. Totul era gratuit… trebuia doar sa lasi bacsis. Noi nu am reusit sa prindem rezervari la nici unul din ele, desi de fiecare data cand am trecut pe langa ele, jumatate din locuri erau goale… Ce am folosit in schimb au fost serviciile bufetului. Organizat ca un restaurant „all you can eat”, sau „bufet suedez”, acest bufet iti oferea o gama destul de variata de mancaruri din care sa alegi. Aveau amenajate de jur imprejur vreo 4 „plite fierbinti”, la care puteai comanda friptura/paste/omlete/sandwich-uri, etc. pe care ti le facea pe loc exact in fata ta.

Avantajul acestora era ca puteai combina ingredientele dupa placul inimii, fiind fata in fata cu bucatarul… dezavantajul era ca dura o vesnicie pana iti prepara ceva…

Mancarea

Inca de cand am plecat, toata lumea ne-a avertizat de „mancarea proasta din Cuba”. Scuza suprema este embargoul impus de SUA, cum ca vezi Doamne, din cauza ca nu isi pot procura ingredientele cele mai de calitate, sunt nevoiti sa foloseasca materia prima cubaneza care este de o calitate indoielnica, prin urmare, mancarea este foarte proasta.

Ce este adevarat este ca intradevar mancarea este nasoala, majoritatea fara gust, ori prea flescaita, ori prea atoasa… „you name it”. Ce nu este adevarat este povestea cu ingredientele de calitate. Aveau absolut toate ingredientele ca sa poata face o mancare excelenta. Pur si simplu nu stiu sa gateasca, sau „bucataria cubaneza” (daca exista asa ceva), asa trebuie sa fie. Fierb totul pana la dezintegrare, Prajesc totul pana la ardere, reusesc sa scoata prin preparare tot gustul din mancare… asta este perceptia noastra… probabil ca in preceptia lor, mancarea este excelenta. Cred pur si simplu ca este o problema de gusturi si obisnuinta. Ce e cert este ca am cam facut foamea pe acolo. Preferam sa stam la cozile de la plitele fierbinti numai ca sa mancam o mancare preparata dupa instructiunile noastre… aia era buna… desi si acolo o cam zbarceau, in sensul ca nu curatau niciodata plita dupa ce gateau o friptura de exemplu… azvarleau urmatoarea friptura pe arsura aleia de dinainte… insa tot era mai acceptabila… Dimineata aproape invariabil faceam omleta tot la plita fierbinte si ochiuri… cat de greu e sa strici o reteta atat de simpla?… ei bine ei reuseau si treaba asta… le lipsea indemanarea… alerga ochiul pe plita ca sa il intoarca de aproape ca spala toata plita cu oul ala…

Bacsisurile

Inca din prima zi de Cuba, ghidul te instruieste in legatura cu bacsisul.

In Cuba se dau bacsisuri. Este un obicei chiar mai comun decat in alte parti. Oamenii sunt foarte saraci, salariile sunt foarte mici (cca 15$/luna din cate am inteles). Asadar bacsisurile sunt foarte bine primite. Cameristei trebuie sa ii lasi bacsisul pe perna din camera. In general trebuie sa dai in jur de 1CUC bacsis pe oriunde te duci si oricui ii presteaza cel mai mic serviciu… poti fi insa nesimtit si sa nu dai nimic… te vor judeca din priviri… dar daca esti nesimtit, oricum nu conteaza.

Pe langa bacsisuri, foarte bine primite sunt si hainele, jucarii, sapun. Ni s-a spus de la inceput ca daca avem haine mai vechi de care ne putem lipsi, le putem da de pomana prin sate sau orase… oamenii se vor bucura pentru ca sunt foarte scumpe pentru ei si nu prea se gasesc. Sapunuri, venisem cu ele in geamantan deja pregatite. In plus am dat de pomana si sapunurile/samponurile din camera de hotel, la niste amarati de pe marginea drumului.

Picolitza de la bufet ne-a rugat sa-i dam daca ne mai ramane in plus inainte sa plecam scutece de unica folosinta de la Julia, pentru ca la ei nu se gasesc deloc. A fost momentul in care am avut revelatia cu shopurile. Chiar langa bufet exista shopul de unde puteai cumpara scutece, insa ei nu au acces sa cumpere de acolo, deci se bucura chiar mai tare daca le dai lucruri in loc de bani.

Plaja, Stanca si Marea…

Cuba (partea I)

Si uite asa ne-am hotarat din senin sa mergem in Cuba. (am pus deja poze aici)

Excursiile in America de Sud au ajuns deja o traditie pentru canadieni, in special pentru quebecosi care simt nevoia sa schimbe frigul si zapada cu plajele insorite ale hotelurilor de lux „all inclusive”. In topul preferintelor sunt Florida, Cuba, Mexic, Jamaica, Rep. Dominicana.

Cuba este o destinatie mai aparte pentru canadieni din cateva motive. Este foarte ieftin, este oarecum exclusivia, din cauza ca americanilor nu li se permite accesul in Cuba, exotica, foarte sigura.

Cate ceva despre tara:

Cuba este cea mai mare insula din Antile, care se află la confluența Mării Caraibelor, al Golfului Mexic și Oceanului Atlantic.

Limba oficiala este spaniola

Populatia este de 11 milioane de locuitori, impartite in 2 mari categorii: descendentii spaniolilor si descendentii africanilor adusi de spanioli sa munceasca pe plantatii.

Climatul este tropical cu temperatura minima de 19 grade celsius in toiul iernii – ianuarie. Umiditatea atmosferica nu scade niciodata sub 70%. Vara este de obicei foarte ploioasa si uneori vanturile oceanice le fac probleme, transformandu-se rareori in uragane.

Moneda este pesosul insa au inventat o alta moneda speciala pentru turisti CUC (pesos convertibil).

Sistemul politic este comunist. Daca va mai aduceti aminte cum era pe vremea lui Ceausescu in Romania… totul apartine statului, tara inchisa, nimeni nu poate sa iasa, nu calculatore, internet, televizor, un singur program national, etc.

Embargoul SUA. Relatiile cu SUA sunt foarte tensionate. Este motivul pentru care americanilor nu le este permis accesul in Cuba, iar Cuba nu are dreptul sa importe nimic din alte parti. In principiu trebuie sa isi produca totul singuri.

Am cumparat un pachet all inclusive de 6 nopti la un hotel de 4 stele in insula Cayo Coco cu o agentie de turism – Tours Mont Royal… iata intregul pachet de servicii TMR book.

Zborul spre Cuba

Avionul pleca spre Cuba la ora 6:45 dimineata. Trebuia sa ajungem la aeroport cu vreo 2-3 ore mai devreme ca sa ne facem check-in ul. Era o ora prea matinala sa rugam pe cineva sa ne duca la aeroport. Asadar singurele solutii erau ori sa luam taxiul pana la aeroport ori sa mergem cu masina personala si sa o lasam o saptamana in parcare la aeroport. Parcarea era insa prea scumpa (75$), si in plus nu stam foarte departe de aeroport, deci am ales sa mergem cu taxiul. Ultima experienta cu taxiul m-a invatat ca le ia ceva timp sa ajunga la adresa, asa ca i-am sunat cu 15 minute mai devreme. Ca si prima data, doamna de la comenzi nu mi-a estimat timpul de sosire. Dupa 15 minute am sunat-o din nou (la ora aia era singura pe tura probabil pentru ca mi-a raspuns tot ea). Cu o voce insipida mi-a zis ca taxiul este pe drum si sa nu ma impacientez, si sa astept ca vine. Dupa alte 10 minute am sunat din nou, si dupa alte 10 am sunat iarasi. Intr-un final cu numai 50 de minute intarziere, taxiul nostru a sosit la adresa. La aeroport s-a desfasurat totul ca la carte, fara probleme sau intarzieri. Avionul de la compania Canjet era unul micut, fara monitoare individuale la fiecare scaun. Eram pregatiti cu un laptop in caz ca Julia se plictisea si ar fi vrut sa vada desenul ei animat favorit: Finding Nemo. Nu s-a intamplat. A stat cuminte in scaunul ei, a desenat, s-a jucat. Cu numai o zi inainte implinise 2 ani asa ca am fost obligati sa ii platim loc in avion. Zborul efectiv este doar de 3 ore jumatate… floare la ureche in comparatie cu ce am patimit pana in Romania. Am ajuns in jur de ora 10 pe aeroportul Cayo Coco, nu inainte de a admira un peisaj absolut superb de la inaltime. Cred ca pilotul a coborat altitudinea tocmai pentru acea priveliste. O vedere spectaculoasa a insulei Cayo Coco… din pacate nu am avut aparatul foto la indemana…

CAYO COCO (vezi harta)

Cayo Coco este o insula de coral formata paralel cu cheiul Cubei, pe o lungime de vreo 27km. Singurua cale de acces s-a construit in numai 18 luni – o strada lunga de vreo 18 km care leaga insula Cayo Coco de insula Cuba. Insasi povestea construirii acestui drum imi aminteste de povestile comuniste din Romania cu constructia Canalului Dunare-Marea Neagra sau constructia Palatului Poporului. Insula nu este locuita, singurele constructii sunt resorturile luxoase pentru turisti. In jur de 10 hoteluri de la 4 stele in sus se intind pe lungimea plajei. Intre ele doar un singur drum, populat in proportie de 99% de autobuze. Autobuze care duc, aduc sau plimba turistii intre aeroport si hotel sau intre hoteluri si plaje, sau autobuze care aduc muncitorii hotelieri (din cel mai apropiat oras Moron) la lucru.

O comparatie foarte bine inspirata este ca insula Cayo Coco este o rezervatie de turisti. In afara de populatia locala care munceste la hoteluri si turistii, nimeni altcineva nu are dreptul sa intre pe insula. Chiar si acestia trec printr-un fel de punct vamal aflat pe faimoasa sosea de 18 km.

Hotel(urile)

Desi se lauda cu 4 sau 5 stele, hotelurile cred ca se raporteaza mai mult la nivelul populatiei locale, care este foarte saraca. In general trebuie sa scazi o stea ca sa iti faci o idee. Cladirile sunt nu foarte bine finisate, se observa din loc in loc munca de amator. Dat fiind solul insulei, nu par sa fie prea bine fundamentate. In general daca te uiti la detalii, iti dai seama ca le lipseste finetea. Pe de alta parte, serviciile sunt conform unui resort all inclusive… piscine, baruri, bautura, mancare, dependinte, activitati, gradinita, spectacole, etc.

Hotel Sol Cayo Coco

Ce ne-a placut mult si nu am mai vazut pana acum erau lobby-urile hotelurilor cu receptia. Aratau foarte bine decorate, erau pline de canapele si fotolii pe care le puteai folosi la discretie, un bar mare in lobby langa receptie… si ce era atipic erau in aer liber. Era o cupola mare care acoperea lobby-ul de ploaie, insa intrarea si iesirea erau in aer liber.

Camerele nu erau foarte mari, insa paturile erau imense, si privelistea de pe balcon facea toti banii.

Autobuzul de la aeroportul Cayo Coco pana la hotel nu a facut decat 15 minute. timp in care un ghid bilingv ne-a explicat cate ceva despre cum decurg lucrurile si ce ar trebui sa facem odata ce ajungem la hotel. In principiu, trebuia sa iti iei camera in primire, si sa nu ratezi intalnirea de a doua zi dimineata cu un reprezentant din partea agentiei de turism de care faceai parte.

Bratara colorata

Odata ajunsi la hotel, odata cu cardul de la camera, ti se pune la mana o bratzara de plastic pe care nu o poti da jos decat daca o tai. Bratara magica are diferite culori si inscriptii in functie de hotelul si pachetul pe care l-ai cumparat.

De ce spun bratara magica, pentru ca fara ea esti un simplu cubanez, ea iti da statutul de turist, si odata cu acest statut toate avantajele: poti cumpara din shop, poti manca si bea gratuit, poti participa la activitati gratuit, poti inchiria barci si hidrobiciclete gratuit, etc.

Bratara are insa si dezavantaje cum ar fi ca nu poti folosi serviciile altui hotel fara bratara corespunzatoare. In comunitatea locala esti recunoscut numaidecat de localnici si devii tinta cersetorilor sau micilor bishnitzari.

Trei din cele 10 hoteluri din Cayo Coco apartineau aceluiasi lant de hoteluri, asadar, puteai sa te duci linistit la oricare din ele, si beneficiai de aceleasi servicii gratuite, insa binenteles inainte de a face asta trebuia sa treci pe la receptia hotelului tau si sa ceri bratara corespunzatoare hotelului unde planuiai sa te duci in acea zi.

Agentiile de Turism

Din ce am observat, turistii erau adusi la hoteluri de vreo 5 agentii de turism in general canadiene care aveau exclusivitate pe acele hoteluri. Nu sunt sigur, insa nu cred ca ai fi putut sa vii altfel la hotelurile respective (pe cont propriu de exemplu). Agentiile de turism aveau rezervate in loby niste birouri speciale si o sala de conferinta. Fiecare agentie de turism avea un biblioraft cu oferta lor completa si ceva informatii, care iti statea la dispozitie intr-o mini-biblioteca tot in lobby.

A doua zi am avut intalnirea cu reprezentantul agentiei TMR – tanarul Alioski (un nume foarte hispanic… dar o sa revin asupra acestui aspect). Intr-o sala de conferinta, ne-a strans pe toti, majoritatea din Montreal, si intr-o franceza destul de fluenta ne-a explicat ce si cum… (iata intregul pachet de servicii TMR book) un pic despre istoria, clima, societatea Cubei, si in principal despre organizarea hotelului (activitati, restaurante, tips-uri, ce este inclus si ce nu, etc.), dar si despre excursiile cu plata pe care le organizau si de care noi personal eram foarte interesati. Printre cele mai dezbatute subiecte au fost:

• apa de la robinet / purificata / potabila… ne zicea reprezentantul ceva de genul… „noi, cubanezii bem apa de la robinet, si nu patim nimic, insa voi, mai bine sa va luati apa purificata inbuteliata”… apoi intrebari: „apa de la bar este si ea purificata?”…  „dar cuburile de gheata?”… „dar de spalat pe dinti cu apa de la chiuveta e sigur?”… te durea capul… canadienii astia sunt speriati de bombe.
• prosoapele de plaja… „azi dimineata nu au fost destule”, „se spala regulat?”…

ceea ce ne duce la urmatorul punct…

O vacanta tipica

In general Canadienii aleg sa se duca in Cuba la all inclusive cu un singur scop: sa se bronzeze si sa se relaxeze. Asadar, activitatea favorita este sa vegeteze la soare, in jurul piscinei, acolo unde alcoolul este foarte la indemana la barurile adiacente, si unde din cand in cand poti sa te arunci in apa fara sa te murdaresti de nisip sau de apa sarata lipicioasa a oceanului.

Astfel, la ora 9 dimineata, primul lucru pe care il fac este sa isi procure prosopul de plaja (nu vin cu ele de acasa, le iau de la hotel), si sa isi rezerve cel mai bun sezlong din jurul piscinei. Dupa care vine micul dejun si o intreaga zi de prajeala la soare si coctailuri spirtoase. Din cand in cand mai baga un trabuc cubanez cumparat de la shopul din incinta hotelului cu 3$ bucata (cel mai ieftin)… ceea ce ne duce la urmatorul punct…

Shopurile pentru turisti

… va urma…

Flavour de Romania

Au trecut mai bine de doi ani de cand am parasit meleagurile mioritice.

Un gand subit ne-a aprins o scanteie de dor de tara. Am discutat, am facut calcule, am vorbit pe la servicii sa vedem daca am putea cumva sa facem o vizita pe meleaguri natale.

Asadar, cea mai mare problema cea a concediului  de la serviciu a trebuit luata in discutie. Problema amandoura a era ca nici unul dintre noi nu aveam mai mult de sase luni vechime la locurile de munca. Asta insemna ca nu puteam beneficia de concediu cu plata. Alta problema era apropierea sarbatorilor, perioada in care noii angajati sunt „sacrificati” la locul de munca, pentru ca altii cu senioritate sa isi poata petrece sarbatorile prin locuri exotice sau cu familia. Asadar, singura perioada in care puteam sa ne luam concedii fara plata era la sfarsitul lui Octombrie.

Binenteles ca pentru o calatorie de mai mult de 26 de ore dus-intors si peste 2000 de dolari, trebuia sa ne luam macar doua saptamani.

O alta varianta ar fi fost dupa sarbatori, insa riscam sa ne prinda 2 anisori cu pitica, caz in care eram obligati sa ii luam loc in avion, adica inca vreo 800$.

Asadar, ne-am hotarat: 16 octombrie pana pe 27 octombrie.

Ne-am facut bagajele cu doar 1 zi inainte. Entuziasmul ne lipsea cu desavarsire. Numai gandul la drumul atat de lung parca ne demoraliza complet. Am reusit sa umplem doua geamantane cu haine si cateva cadouri simbolice.

Andrei ne-a dus la aeroport. Actele la vedere, bagajele la cala, biberonul cu lapte in rucsac, somniferul pentru Julia la indemana.

Avionul era un airbus de vreo 450 de locuri. Speram la asa un avion sa gasim un loc liber pentru Julia… ghinion. Avionul era plin ochi. Ba mai mult, era o adevarata gradinita la coada la imbarcare. Cel putin 20 de copii de toate varstele. Nici nu apucam sa ne suim in avion, ca Julia a inceput o criza de nervi cu urlete, zbateri, agitatii, de abia o mai tineam in brate. Nu apucasem sa ii dam somniferul, speram ca o sa adoarma singurica, pentru ca se cam apropia ora ei de somn. Acum sa va explic cum sta treaba cu somniferul. Exista un somnifer/calmant foarte slab pentru „calatorii” – Gravol, adica pentru toate „raurile” de calatorie: rau de masina, rau de mare, rau de autobuz, rau de avion, etc. Farmacistul iti recomanda sa il administrezi cu jumatate de ora inainte de calatorie. Problema este ca in cazul avionului, iti mai recomanda ca dupa decolare sa ii dai copilului sa manance sau sa bea ceva ca sa i se desfunde urechile… asadar, un pic de contradictie… ca daca ii dai somnifer inainte, nu poti sa ii mai dai sa pape dupa, si daca sta cu urechile infundate, poate sa se complice in otite sau mai stiu eu ce…

Aproape 2 ore in continuu a urlat si s-a zbatut Julia, fara sa putem sa ii facem nimic. Plimbatul era exclus din cauza turbulentelor. Nici culcata nu puteam sa o punem pentru ca ne obligau sa o tinem vertical cu centura de siguranta atasata. La un moment-dat toata lumea din jurul nostru se mutase in capatul celalat al avionului, la coada la toaleta. O bunicutza s-a oferit sa calmeze copilul ea insasi, eram exasperati, imi venea sa deturnez avionul si sa ne intoarcem acasa la Montreal. De baut nu reuseam sa ii dam sa bea nimic, nici sa manance. I-am fortat un pic de Gravol… nu stiu cat a intrat, pentru ca il scuipa… intr-un final a adormit… insa cosmarul avea sa reinceapa peste nici 3 ore… a fost cumplit.

Escala la Paris a fost usoara, ne-am incadrat in timp, insa tot dificil cu Julia, pentru ca era inca obosita… nu dormise decat cateva ore, iar la Paris era deja ziua si avea impresia ca trebuie sa se trezeasca… nu ne intelegeam deloc cu ea… era foarte nervoasa si capricioasa… in avionul spre Bucuresti a dormit tot drumul si nu ne-a mai dat de furca, insa este cumplit sa stai nemiscat pe scaun cu copilul in brate, fara sa poti sa faci nimic de frica sa nu il trezesti.

In Romania, cel mai incantati am fost de intalnirile cu oamenii de care ne era dor si carora inca le mai pasa de noi si nu ne uitasera inca.

Regretul a fost ca nu am reusit sa petrecem atata timp cat ne-am fi dorit cu toata lumea. Eram constienti ca viata in Romania nu o sa se opreasca pe loc doar pentru ca am aterizat noi acolo, oamenii se vor duce la servicii, vor fi ocupati cu problemele cotidiene… stiam asta, si multumim pentru timpul pe care si l-au rupt ca sa il petreaca cu noi chiar si doar pentru cateva ore.

Nici nu stim cand s-au dus 10 zile, insa, parca ca intr-un vis eram din nou pe acelasi aeroport ca acum doi ani si mai bine.

Am reusit sa mergem si la Medlife sa ne facem niste analize generale… suntem bine, sanatosi tun… vroiam sa fim siguri ca Julia este ok cu urechile, pentru ca nu prea manca… era ok si ea… dar ca in purul stil romanesc cu care ne dezobisnuisem, doctorita i-a prescris repede niste picaturi de ureche… doar asa preventiv… ca „cine stie”…

Ca impresii generale despre Romania…

• nu am gasit prea multe schimbari timpul a stat in loc.
• oamenii sunt posaci si agitati… rar vezi un zambet amabil. Am intrat intr-un restaurant mai de fitze. Dupa vreo 15 minute de asteptare, ne-am saturat si am strigat chelnerul care ne-a apostrofat „De ce strigati asa, ce, m-ati vazut ca stau degeaba?”… poate avea dreptate omu’, ca era ocupat, dar asa ceva nu zici la niste clienti…
• condusul in Bucuresti cel putin este mult mai plin de adrenalina decat in Montreal
• mi s-a parut ciudat sa parchez masina fara sa platesc parcare… in centrul Montrealului nu exista locuri de parcare gratuite
• masinile sunt parcate in toate directiile si pe unde se apuca.
• ne-au impresionat placut pasajul Basarab, mall-ul de pe Timisoarei (AFI sau asa ceva) si centrul vechi al capitalei – singurele noutati pe care am apucat sa le vedem.
• s-au ieftinit aproape la jumatate apartamentele in Bucuresti fata de cand am plecat.
• jumatate din fostii colegi de serviciu ori sunt someri ori lucreaza prin alte parti
• KFC-ul inca e mult mai tare decat in Canada
• Steaua e pe locul 8 si Serban Huidu a omorat 3 oameni si cel mai probabil o sa fie achitat.

Parc Safari

Saptamana trecuta am profitat de vremea frumoasa si am iesit sa vizitam „PARC SAFARI„.

Parc Safari - pentru mai multe poze, click pe poza...

Acest parc este situat la vreo 70 de km de Montreal, insa se ajunge foarte repede pe autostrada… in principiu in jur de o ora, in functie de cat de repede iesi din Montreal.

Intrarea este destul de piperata, in sezon ajungand aproape de 40$ (cu taxe) / persoana. Insa dupa ce apuci sa vizitezi un pic incepi sa intelegi de ce este atat de scump. Are mai multe zone de agrement.

Cea mai importanta si vasta este cea de „safari”. Practic, un traseu de vreo 7-8 km, care strabate practic „custile” mai multor ierbivore africane si nu numai (elefant, rinocer, zebre, cai, camile, girafe, cerbi, elani, diverse specii de bovine si caprine, etc). Drumul este din nisip, destul de bine tasat, astfel incat sa poata fi strabatut de orice masina de familie fara nici un fel de dificultate. Are un singur sens de circulatie fiind gandit ca un traseu circular, si doua benzi. Una pentru mers lent, de pe care poti admira, face poze si hrani animalele… cealalta banda este pentru depasire, insa sunt foarte multi care nu respecta aceasta regula, si folosesc ambele benzi pentru mers foarte incet… Ierbivorele nu sunt deloc sfioase, obisnuite cu oamenii, unele sunt chiar atat de prietenoase, incat intra in masina cu capul dupa mancare, fara nici o jena. La intrarea in parc, ti se ofera posibilitatea sa cumperi mancare pentru animale, insa nu este favorita lor. Ce le place cel mai mult sunt morcovii… nu stiu exact de unde avea lumea morcovi, pentru ca nu am vazut pe nimeni vanzand morcovi in parc… probabil ca au venit cu ei de acasa…

La iesirea din traseul pentru masini, asteapta o parcare enorma, presarata cu cateva spatii verzi cu banci si mese, unde oricine poate lua un picnic familial. De aici poti abandona masina, pentru ca restul atractiilor sunt accesibile pedestru. Mai au o zona de shopping, care este realizata sa para un mic orasel african. Aici poti gasi de la suveniruri pana la restaurante, haine, etc.

Aproape de acest „centru comercial” se afla un mic parc de distractii, foarte asemanator cu balciurile romanesti, si vreo 3-4 piscine cu jocuri de apa, cascade, topogane, valuri, etc. Tot in zona aceasta destul de zgomotoasa, sunt amenajate vreo doua scene, care prezinta diverse programe de muzica, marionete, in general pentru copii.

Tot de aici poti incepe un traseu suspendat pietonal (un pod de lemn daca vreti) deasupra custilor diverselor animale… maimutze, cimpanzei, ursi, lupi, hiene, lei, lei albi, tigri, jaguari, etc. Din cand in cand, la anumite ore, se desfasoara „hranirea” diverselor specii. Hranirea este precedata de un mic discurs, astfel ca vizitatorul poate afla lucruri interesante referitoare la acel animal. Tot in aceasta portiune, poti vizita custile leilor si tigrilor printr-un tunel de sticla… un lucru pe care pana acum nu il mai incercasem. Te poti apropia astfel foarte mult de aceste animale feroce. Traseul suspendat se sfarseste cu un mic parculetz plin de reprezentari statuare metalice ale animalelor din parc. Aici se bat toti parintii sa cocoatze copii pe statui si sa ii traga in poze… nu am facut binenteles nici noi exceptie.

O alta zona impresionanta este zona animelelor „domestice”… aici copii pot vedea cum arata porcul, iepurii, gainile, etc.

In continuarea acestei zone domesticite, se afla o bucata maricica de padure ingradita, strabatuta de o poteca pietruita, unde vizitatorii pot admira zecile de caprioare care o domiciliza.

Dupa ce am vizitat gradini zoologice de-a dreptul impresionante in europa, cum ar fi cel de langa Praga, sau cel de la Schonbrunn-Viena, am crezut ca nu o sa mai putem fi vreodata impresionati de vreun loc… Am avut in mare parte dreptate… nu se compara, insa am bifat cateva senzatii pe care nu le mai traisem pana atunci.

In primul rand am apreciat efortul pe care se vede ca l-au depus pentru a aduce si mentine intr-un habitat artificial, niste animale impresionante pentru aceasta zona climatica, si efortul pe care l-au depus de a crea un parc modern si cat se poate de natural si placut.

A fost pentru prima data cand am vazut atatea animale in libertate, si am putut face slalom cu masina printre ele. Nu am facut niciodata safari (ala original in Africa), insa pot sa imi inchipui ca se apropie destul de mult ca sentiment si experienta.

A fost pentru prima data cand am vazut lei si tigri atat de aproape, despartiti practic de un geam de sticla. Tot prima data am simtit cu adevarat fiorul care te incremeneste in momentul cand privesti direct in ochi un leu care vine alergand spre tine…

Julia nu a apucat sa vada prea multe din masina, pentru ca i s-a facut somn, si a dormit pe tot parcursul vizitei motorizate, insa a fost foarte incantata sa vada maimutzele si ursii. A fost terifiata de lei si tigri… se pare ca este ceva inascut, cand privesti in ochi o fiara salbatica, sa iti dai seama ca esti in pericol.

A fost o zi frumoasa, desi Danutzei i-a cam fost rau (o gastro-enterita cred) cam toata ziua, si nu a apucat sa savureze pe de-a-ntregul intreaga experienta.

Cascade din zona Montrealului

Luna trecuta am am reusit sa facem un tur de forta prin zona Montrealului, in cautarea celor mai spectaculoase cascade.

Dupa ce am bifat cateva dintre cele mai spectaculoase cascade din zona, incepand cu mama cascadelor Cascada Niagara, continuand cu Cascada Montmorency de langa orasul Quebec, si cascada Dorwin de langa Montreal, am hotarat sa plecam la vanatoare sa vedem daca mai exista vreo cascada din zona Montrealeza care sa ne mai impresioneze.

Chute Sainte Ursule

Aceasta cascada se afla la cca 120 km de Montreal.

Drumul pana acolo a fost placut. In maxim o ora jumatate ar fi trebuit sa fim acolo. Pe la ora 3.30 am iesit de pe autostrada si ne-am indreptat spre cascada. Drumul trece printr-un mic orasel pe nume Louiseville. Cum am intrat in oras am inceput sa vedem dintr-o data multe masini parcate, multe motociclete Harley Davidson… se pare ca era o sarbatoare in oras. In intersectia din centrul orasului trebuia sa o luam la stanga peste calea ferata… insa… intersectia blocata de masini de politie. Politistul amabil care dirija circulatia inapoi ne-a explicat ca este cel mai mare eveniment al orasului: Festivalul Galettei de Sarasain de Louisville. Prin intersectia respectiva tocmai trecea parada care strabatea intreg orasul. Tot politzistul amabil ne-a explicat ca parada va dura inca cel putin o ora, iar alt traseu spre cascada ar fi ocolit tot orasul… asa ca am hotarat sa parcam masina si sa asistam si noi la frumoasa parada.

Masini de epoca, care cu muzica, cai din cei mai frumosi de la cei mai mari cu copita cat capul unui om pana la poneii de marimea unui caine de talie mare faceau deliciul localnicilor si a vizitatorilor veniti pentru a petrece o zi de sarbatoare.

Dupa ce s-a terminat parada, intersectia s-a deblocat, si calea spre Saint Ursule era libera. Am ajuns la intrarea in Parc cu doar 15 minute inainte de ora 17:00, ora inchiderii. Intrarea era 5$/persoana. Dupa ora 5 puteai intra liber, insa nu beneficiai de serviciile centrului de informatii sau de toaletele publice din parc. Doamna de la intrare a fost dragutza si a zis ca se face ca nu ne-a vazut, si nu am mai platit intrare (oricum eram dispusi sa asteptam 15 minute pana pleca ea… n-avea rost sa platim intrarea pentru doar 15 minute).

De la parcare pana la podul de deasupra cascadei nu sunt mai mult de 200 de metri. Poteca te duce printr-o padure amenajata cu masutze si bancutze pentru picnic.

Exact de pe pod poti vedea sub tine cum incepe marea cadere de apa, dar deasemenea poti vedea si o zona oarecum perpendiculara pe cursul actual al apei, o limba de piatra slefuita, fara nici un fel de vegetatie.

O placa informativa iti supune imaginatia la un exercitiu temporal: limba de piatra slefuita este de fapt vechiul curs al raului, pe care se afla acum cateva sute de ani si o veche moare din care nu a mai ramas nimic.

Pe malul drept al raului, imediat dupa podul de deasupra cascadei, incepe „o poteca din lemn amenajata cu balustrada si covor antiderapant amenajat pentru accesul in timpul iernii. Acea zona este permanent udata de stropii cascadei, si probabil iarna se face gheata si devine periculos.

Poteca se bifurca chiar la capatul podului. Una din poteci urmareste vechiul curs al raului, iar cealalta poteca coboara prin dreapta raului pe langa cascada, traverseaza raul la partea inferioara a cascadei dupa care urca inapoi pe malul stang al raului, oferindu-ti practic o priveliste completa a cascadei  din toate unghiurile posibile.

Am apucat-o vreo 300 de metri pe „cararea” ce cobora pe cursul vechi, doar ca sa ne facem o idee… era deja tarziu, si vroiam neaparat sa vedem cascada… O mica belvedere amenajata cu un pod de lemn iti arata o mare parte din vechiul curs al raului. De-o parte si de alta padure multicolora, iar in lumina soarelui se putea vedea un pod de fier ce purta o cale ferata. O alta pancarda informativa dezvaluia ca acel pod a detinut la vremea lui, in urma cu multe zeci de ani, recordul mondial a celui mai lung pod feroviar cu structura metalica. Si iata cum ceva ce parea ca strica peisajul natural, a devenit printr-o simpla pancarda un monument de admirat.

Ne-am intors la pod si am apucat-o in josul cascadei. Din loc in loc erau amenajate mici poduri de lemn, locuri de unde puteai admira cascada in toata splendoarea ei.

Fiecare punct de pe traseu era aproape unic, pentru ca relieful pe care l-a sapat cascada este cam neregulat, si greu ai fi putut sa gasesti un loc de unde sa o vezi in intregime. In plus era destul de lunga (peste 30 de metri diferenta de nivel), si sapase un gen de canion, care in prima faza sherpuia printre stanci, si curgea in trepte. Astfel de pe podul de jos nu puteai vedea podul de deasupra cascadei sau invers.

Pe la jumatatea cascadei „poteca de lemn” se termina, si incepe poteca prin padure pana la podul de sub cascada. Podul de sub cascada mi-a amintit de podul suspendat pe cabluri de la Moreni de pe Cricovul Dulce, orasul in care am copilarit…

De aici am inceput sa urcam pe malul stang al raului. Aici este o belvedere care iti infatiseaza cascada aproape in intregime… o splendoare… Julia era fascinata… atat de fascinata incat a trebuit sa o schimbam chiar acolo…

Pentru mai multe poze de la Chutes Saint Ursule, click aici.

Chutes Croches et Chute du Diable

Sunt doua cascade pe care le-am pus impreuna din doua motive. In primul rand ca sunt foarte apropiate una de cealalta (vreo 5 km), si in al doilea rand Prima dintre ele este atat de putin spectaculoasa ca aproape ne-a parut rau ca am pierdut timpul sa o vedem…

Click aici pentru locatia exacta: Chutes Croches
Click aici pentru locatia exacta: Chute du Diable

Ambele cascade se afla in susul raului care formeaza lacul Monroe in cadrul Parcului National Mont Tremblant. Este acelasi lac pe care in urma cu ceva vreme ne-am plimbat cu barca atat cu prietenii nostri din SUA – Costi si Rodica (vezi aici) cat si cu prietenii nostri din Romania – Popica si Cristina (vezi aici). Cu ocazia asta ne cerem scuze ca am ratat asa o minunatie de cascada la doar 7-8 km distanta… sorry… poate data viitoare, acum stim…

Prima cascada (Chutes Croches) se afla la doar 200 de metri de strada. Acolo gasesti podul de deasupra cascadei, dupa care mai mergi alti 200 de metri pana la o belvedere de sub cascada. Peisajul este frumos, insa cascada nu este altceva decat ocurgere mai rapida de apa, ideala probabil pentru rafting cum bine zicea un prieten.

A doua cascada se afla un pic mai in susul raului, si din sosea trebuie sa mergi pe jos prin padure 785 de metri… adica vreo 10 minute

Chute du Diable (Cascada Diavolului) este intr-adevar mai spectaculoasa. Destul de inalta, cu cadere libera si debit foarte puternic, iti ofera un peisaj destul de infricosator. Forta pe care o expune aceasta cascada este dublata si de un zgomot foarte puternic si de norul de stropi pe care il arunca in aer… este intradevar una din cascadele care mi-a dat un pic fiori pe sira spinarii.

Merita vazuta…

Pentru mai multe poze… click aici

Micile placeri ale vietii

Am sa incep cu o mica povestioara care mi-a ramas in minte de mai bine de 2 ani si care cred ca este oarecum relevanta pentru ceea ce vreau sa spun.

Am un unchi care este plecat in SUA de ceva anishori buni. Cand s-a intors in tara cineva l-a intrebat: „Care este cea mai mare realizare pentru tine de cand ai plecat in SUA?”. El a zis: „Cea mai mare realizare este ceea ce simt cand ma duc acasa dupa serviciu, ies pe terasa si admir apusul de soare”. Persoana care i-a pus acea intrebare nu a inteles nimic din ceea ce a vrut sa spuna, nu a inteles de ce a trebuit sa emigreze atat de departe ca sa poata sa sa se bucure de o banalitate pe care ar fi putut foarte usor sa o faca si in Romania.

De cand m-am angajat, sefa mea, quebecoasa veritabila, mi-a spus de nenumarate ori ca una din perioadele cele mai frunoase ale anului aici in Canada este luna octombrie. Motivul pentru care este atat de mult apreciat acest sezon este faptul ca poti admira „cum cad frunzele”. Este luna in care padurile prind culori multicolore si anunta sfarsitul verii si inceputul iernii.

Trebuie sa recunosc ca prima reactie pe care am avut-o a fost: „Bai ce incuiati sunt Canadienii astia… ar trebui sa mai iasa si ei din casa…”. Ma simteam superior pentru ca credeam ca un muntzoman ca mine, care a fost foarte bine conectat cu natura in Romania, este destul de obisnuit cu efectele tomnatice ca sa nu fie atat de extaziat de acest fenomen.

Adevarul este ca in Canada (ca si in SUA cred), oamenii sunt mult mai aproape de natura decat vor fi romanii vreodata. Weekendurile majoritatii canadienilor se petrece in natura. Fie ca sunt drumetii, fie ca viziteaza o padure, un parc, fie ca fac un barbaque, fie sa se plimbe cu bicicletele sau sa calareasca, fie se plimba pe lacuri cu barci/caiace/canoe… toata lumea incearca sa iasa din oras si sa isi petreaca timpul in natura si mai mult decat atat, in familie. Pe unde am fost, se pare ca oamenii sunt in stare sa se bucure de micile placeri ale vietii… un lac linistit cu nuferi, un apus de soare, un peisaj multicolor al unei paduri care isi pierde frunzisul… si mai mult decat atat, pastreaza curatenia naturii lor.

Pentru mai multe poze - Click pe Poza

Weekendul acesta am fost intr-unul din zecile de parcuri amenajate din jurul Montrealului. Parc des Chutes-Dorwin se afla intr-un mic orasel la vreo 70km de Montreal. Drumul pana acolo a fost foarte bun si mai ales relaxant. O buna parte de drum este pe autostrada (care acopera partea de distanta) a traseului, iar alta parte a drumului este pe drumuri nationale (care acopera partea de diversitate si anti-stres a drumului). Drumul national strabate mai multe localitati mici care iti dezvaluie un mod de viata aparent relaxant. Case frumoase, gospodarii ingrijite, oameni ne-agitati, tablouri foarte aerisite. Faptul ca nu exista garduri, sau daca sunt sunt foarte mici si mascate de gard viu, aduce peisajului un plus de naturalete.

GPS-ul ne-a dus la fix, dar chiar daca nu aveam GPS, parcurile si zonele cu importanta turistica sunt destul de bine marcate cat sa nu te ratacesti.

Parcul cascadei Dorwin nu era foarte mare. Fara sa exagerez, nu avea mai mult de 5 poteci intercalate, care puse cap la cap nu depasau mai mult de 2 km toate.  Asadar niste vitezomani ca noi, a trebuit sa ne chinuim sa mergem fooooaaaaarrttteeee incet, sa ne oprim la fiecare 200 de metri, sa ne asezam, sa facem poze, sa ne jucam cu Julia sau sa ii dea mamica de mancare… am reusit sa tragem de timp sa vedem tot parcul in mai putin de 2 ore. Principala atractie a parcului era o cascada destul de voluminoasa, nu foarte inalta insa foarte involburata si rapida. Desi foarte mic, parcul reusea sa prezinte cascada din vreo 5-6 puncte de belvedere bine amenajate, cu mici pontoane suspendate sau poduri de lemn. La fiecare 100-200 de metri se aflau panouri informative cu diverse chestii incepand de la specii de plante, flori, pana la geneza peisajului sau legende legate de locul pe care il vizitezi. Micile poteci pun in valoare atat raul de deasupra cascadei cat si de sub cascada, dar si padurea de langa rau. Prin padure, probabil din cauza variatiilor nivelului apei a fost nevoie sa faca poteca suspendata din lemn, astfel poti admira padurea chiar si atunci cand locul este mlastinos.

Pauline (sefa mea) avea dreptate. Culorile padurii in octombrie sunt extraordinare. Clima favorizeaza padurile intercalate foioase/conifere. Astfel toamna, peisajul este intradevar mirific. Verdele brazilor intercalat cu galben-ruginiul frunzelor care se pregatesc sa cada, si mai ales intercalat cu rosul foarte aprins (pe care nu l-am vazut in Romania prea des) al frunzelor unei anumite specii de artar (pentru ca am vazut ca nu toti artarii inrosesc)… o minunatie…

Am reusit sa numar in tot parcul (chiar am fost atent). O singura punga de plastic in apa, si exact 3 cani de carton de cafea aruncate la intamplare. Am vazut si „paisani” care arunca gunoiul la intamplare ca manelistii din Romania, dar am o vaga banuiala ca respectivii sunt imigranti iar obiceiurile sunt din tara lor… stiti voi… padure fara uscaturi…

Festival de la galette de sarasin et des saveurs du terroir

„Festivalul clatitelor de hrishca si al aromelor locale”

La mai bine de jumatate de ora de Montreal se afla un orasel care se numeste Saint Eustache. Aici are loc anual acest festival. Anul acesta era editia a 25-a.

Pentru mai multe poze, click pe poza

Sarbatoare mare a oraselului care are ocazia sa se mandreasca intr-un mic targ (balci) organizat cu:

• artistii populari locali si operele lor originale. Artistii populari se aduna cu totii la mici tarabe. Imaginea este oarecum asemanatoare cu micul targuletz din Poiana Brasov, numai ca diferentele le fac artistii locali, cei care isi expun la vanzare operele proprii, nu chinezarii facute in serie. O alta mare diferenta care te loveste este faptul ca fiecare „vanzator” este imbracat in haine traditionale de epoca si mai mult, majoritatea dintre ei isi demonstreaza acolo pe viu indemanarea in arta pe care o reprezinta. Asadar fiecare „taraba” este un mic spectacol. Am fi vruta sa facem mai mute poze insa de la al doilea chiosc ni s-a atras atentia ca operele sunt originale, deci nu avem voie sa facem poze…
• recoltele de toamna pe care fermierii locali le expun cu mandrie. In general produse agricole (legume, fructe), dar si multe soiuri de vinuri si bauturi alcoolice produse local produse apicole sau tot soiul de dulcetzuri care faceau subiectul „aromelor locale”. Adunati toti sub un cort mare, incercau sa te imbie care mai de care cu gusturile lor speciale. Puteai gusta, puteai cumpara, primeai chiar si carti de vizita ale fermelor de unde provin acele arome. O alta atractie a fermierilor locali a fost o mica „gradina de animale domestice”. Acolo erau puse laolalta magari, curci, capre, oi, iepuri, gaini, gaste, etc… spre deliciul mai ales al copiilor care au ocazia sa vada animalele domestice pe viu doar la astfel de evenimente organizate.
• istoria quebecoasa legata de orasul lor. Nu foarte veche insa foarte importanta pentru ei. Orice vizitator putea afla de „Rebeliunea din 1837” in cadrul careia francofonii („les patriots”) destul de rudimentari in arta razboiului si-au luat o mama zdravana de bataia de la englezii mult superiori din punct de vedere tactic chiar in acest oras. Desi „patriotii” au fost infranti, ei se mandresc cu faptul ca „aceasta infrangere a atras atentia reginei” care a rezolvat politic conflictul… deci au invins?!?!?!? Pentru ca vizitatorii sa afle mai multe despre istoria lor, exista o expozitie permanenta gratuita la casa de cultura a orasului, si puteai face tururi gratuite cu carutze trase de cai prin centrul istoric. Am luat si noi o astfel de carutza. Pe tot parcursul traseului, un ghid iti povestea evenimentele istorice, si iti indica cladiri istorice de pe traseu care aveau importanta patrimoniala pentru acel orashel.
• diverse activitati organizate pentru participanti si copii. Copiii aveau parte de activitati multiple intr-o zona dedicata numai lor, supravegheati indeaproape de animatori imbracati in costume traditionale ori in clowni. Picturi pe fata, mici ateliere de pictura, sau origami, scurte spectacole de jonglerii sau magie, jocuri de aruncare la tinta si cate si mai cate, faceau ziua copilului perfecta. Pentru parinti se organizau diverse mici reprezentatii: o garnizoana a „Patriotilor” era amenajata in buricul targului. Soldatii ieseau din garnizoana la fiecare ora, patrulau pana in fata targului, trageau de trei ori cu flintele (originale si functionale), si se intorceau in garnizoana. O mica fierarie iti arata pe viu cum se fac potcoave sau to felul de ustensile de epoca. Fierarul era un adevarat entertainer. In timp ce muncea, si batea fierul cald, povestea despre breasla lui. O alta chestie organizata pentru vizitatori, dar de care am aflat din pacate prea tarziu ca sa mai profitam de ea era o „poza de epoca”. Ti se punea la dispozitie o garderoba mare cu haine de epoca pe care puteai sa le imbraci si sa le mixezi dupa plac, dupa care ti se facea o poza… totul gratuit…
• si in sfarsit faimoasa GALETTA care este cireasa de pe tort a festivalului. Galetele respective erau un fel de clatite facute din hrishca. Ca consistenta insa as spune ca erau undeva intre clatite si lipii, si aveau gauri de la prajeala, deci nu puteai sa pui ceva in ele. Am analizat bine situatia inainte sa ne luam si noi. Ne-am uitat cum le serveau localnicii ca sa nu ne facem de ras. Se ungeau inainte cu unt (care se topea instantaneu), dupa care puneai sirop de artar, le rulai ca pe clatite, si le taiai cu cutzitul cat o imbucatura. Binenteles ca siropul ala iesea din clatita si se intindea prin toata farfuria, binenteles ca ruloul se derula si era o fasie lunga de clatita care baltea in siropul din farfurie… dar hei… am mancat Galetta…

De fapt Galetta nu era un produs extraordinar. Clatita venea mai degraba ca un produs simbolic original al CELEI MAI VECHI MORI DIN AMERICA DE NORD inca functionala. Moulin Legare a fost construita in anul 1762 si este pusa in miscare de forta apei. Ea inca mai functioneaza, macina grau si hrishca… hrisca din care se face… ghiciti ce… faimoasa Galette de Sarasin.

A fost o zi frumoasa.

Ferma

Weekendul trecut am fost la cules de vinete.

Aici foarte putina lume se ocupa cu gradinaritul. In general pamantul din jurul caselor este destinat copiilor si relaxarii. In 99% din cazuri este acoperit cu gazon si flori. Dupa care in functie de preferinte si posibilitati, piscine, trambuline, leagane, foisoare, etc… Chiar si romanii care incearca sa tina cateva razoare de legume o fac mai mult din obisnuinta, pasiune sau relaxare, pentru ca sunt veverite, sconcsi, marmote sau pasari care cam mananca toata recolta.

Asadar, daca vrei intr-adevar sa mananci o leguma proaspata sunt doua practici care functioneaza aici.

Prima este cea de a-ti inchiria cateva razoare la una din fermele in oras, amenajate special pentru gradinarit (ingradit bine impotriva daunatorilor, etc.). Ferma este adiministrata de municipalitate si sponsolizata tot de ea. Daca alegi sa faci gradinarit acolo pe de-o parte trebuie sa platesti o suma modica anuala. Contra acestei sume ti se pune la dispozitie tot ce iti trebuie incepand de la unelte si irigatie, pana la ingrasaminte naturale si chiar seminte. Pe de alta parte iti asumi responsabilitatea lucrului bine facut. Periodic primesti o „inspectie” care iti da o nota in functie de cat de bine iti ingrijesti parcela (sa o cureti de iarba rea, sa stropesti, sa intretii, etc.). In functie de punctajul anual obtinut, se va decide daca anul urmator meriti sa ti se prelungeasca contractul sau nu.

A doua practica foarte raspandita este vizita la fermele particulare din jurul Montrealului. In principiu, sunt ferme particulare mari care cresc in general legume, capsuni, afine, etc.,  dar si livezi de fructe. Sistemul este simplu: pentru o suma modica 10$-15$ ti se ofera un cos pe care poti sa il umpli cu tot ce vrei. Este atat de simplu. Iei cosul, pleci pe tarlaua indicata si acolo culegi ce iti place. Avantajul si unul dintre motivele pentru care sunt foarte multi care se duc este ca pe langa cosuletzul cu pricina, poti manca cat cuprinde si cand vorbim de capsuni sau afine, este foarte avantajos. Alte avantaje evidente ar fi: placerea de a culege singur, posibilitatea de a alege ce iti place, prospetimea roadelor culese chiar de tine, pretul mai mic decat la pietele din oras.

Pentru mai multe poze - Click pe Poza

Asadar alegerea noastra a fost o ferma undeva in nordul Montrealului. la nici 15 minute distanta de mers cu masina. Am Plecat cu doua masini: noi trei, nasul si nasica de botez ai Juliei si prietenul nostru Andrei. Planul pe care ni-l facusem era sa vedem in general care e treaba pe acolo pentru ca nu stiam cum functioneaza lucrurile, si daca se poate sa luam un cos cu legume combinate. Ajunsi la adresa cu pricina, am parcat masinile intr-o parcare amenajata in dreptul fermei. Chiar la intrare in ferma era un hambar mare amenajat ca o mica piata cu cosuri pline cu tot felul de legume de sezon. in general vinete si ardei (nici nu credeam ca pot fi atatea specii), dar aveau si tot felul de alte legume, cat si preparate din legumele de la ferma (dulceata, sosuri, miere, placinte cu fructe, etc…). Puteai cumpara un cos deja cules direct de acolo. (preturi mai mici decat la piata)

Am intrebat cum sta treaba cu culesul. Atunci am aflat ca nu puteam face cum vroiam noi – un cos mixt, ci cate un cos din ce aveam nevoie. Imediat dupaia am inteles de ce nu prea merge mixt. Am hotarat sa luam un cos de vinete (eu fiind un mare fan al salatii de vinete). Ni s-a indicat pe unde trebuia sa intram… cu masina… ok, ne-am inghesuit toti 6 intr-o masina… nu avea rost pentru un singur cos sa intram cu doua masini. Ne-a intrebat ce vrem sa culgem. Am zis ca Vinete. Pe o masa erau toate soiurile de vinete din ferma, fiecare cu un numar atasat. I-am aratat ce fel de vinete vrem si ne-a zis: „Parcela 15”. Ok. Ne-am suit pe drumul de pamant care ducea spre camp. Cateva perdele de copaci ne impiedicam sa vedem in zare ca sa ne dam seama cat de mare e camplul. Din loc in loc erau indicatoare cu directiile pe care trebuia sa le urmam „Spre parcelele 13,14,15,16″… Ia-o in stanga, ia-o in dreapta, am mers aproape 3 km pana ce am ajuns in cele din urma la parcela 15. Pe drum am admirat adevarate campuri de legume diverse. Unele parcele erau mai tinere, altele mai in varsta aproape trecute, Pe langa drum am  vazut chiar si un teren de golf si un mic iaz. Din loc in loc erau masini oprite fiecare cum au dorit si oameni in mijlocul campului cu cosuri in brate.

Ajunsi la parcela noastra ne-am napustit toti sase in lanul de vinete. Erau cu sutele… cosul era deodata prea mic pentru ce puteam vedea pe camp. In general lumea culegea civilizat, fara sa distruga sau sa isi bata joc. Binenteles erau si exceptii putine intr-adevar… padure fara uscaturi… din loc in loc puteai vedea vinete culese si abandonate (probabil ca au mers cu copiii, si acestia nu au stiut ce sa aleaga, asa ca ce au cules ei a fost abandonat pe camp. Dar la curatenia pe care am gasit-o in ferma, sunt convins ca la sfarsitul zilei si acelea se culegeau si se foloseau ca nutretz. La capetele randurilor erau adunate mici gramezi de astfel de abandonuri pregatite pesemne pentru „a doua recoltare”.

Bilantul zilei: un cos mare cu vinete pe care chiar ieri Danutza le-a copt si le-a pus la congelator pentru la iarna, multumirea sufleteasca ca exista asa locuri unde poti sa te relaxezi culegand roade pentru tine, uimirea de a vedea asemenea locuri cu adevarat surprinzatoare, curate, ingrijite si bine organizate.

Inca o chestie: daca vroiai sa le culegi singur, cosurile costau mai scump cu vreo 50% decat daca le-ai fi cumparat la intrare gata culese, semn ca se pune pret pe „placerea de a culege” sau probabil costul mediu al pagubelor (desi nu cred).

PS.

Fara legatura cu subiectul articolului, vreau sa adaug faptul ca de fiecare data cand pronunt sau aud cuvantul „FERMA”, se face automat o legatura sinapsica cu filmul de animatie „Ferma Animalelor” pe care l-am vizionat acum mai bine de 20 de ani, dar care mi-a ramas in minte ca o capodopera profund politica.

Primul concediu in Canada

A trecut deja un an de cand muncesc in Canada. Nici nu imi vine sa cred ce repede a trecut timpul. Parca ieri faceam cutii de pizza si munceam zi-lumina…

De cand am inceput sa muncesc la birou, lucrurile stau complet diferit. Beneficiez ca orice om care munceste normal si legal de toate avantajele muncii, si asta include si concediu.

Stiam deja de vreo 2-3 luni ca Mihai (alias Popica) si Cristina vor veni in Canada, asa ca ne-am pregatit sufleteste sa ii primim cum se cuvine. Am pus la punct un plan in mare cu ce merita vazut in aceasta zona. Lista era destul de lunga, si depindea de programul lor. Nu stiau exact de cand si pana cand vor sta in zona Montreal-Toronto-Ottawa. Asadar mi-am luat o saptamana de concediu pentru a putea sa petrecem cat mai mult timp impreuna.

Miercuri (14 iulie) pe la orele 17-19 am fost la aeroportul din Montreal sa o iau pe Cristina. Ea a tinut neaparat sa plece direct la Ottawa la Popica sa viziteze prea-minunata capitala. Mi-a lasat bagajul pe care il adusese special pentru noi din Romania… lucruri pe care nu am apucat sa le luam de prima data si pe care le-am lasat in tara… va amintiti intamplarea… si s-a imbarcat in primul autobuz spre Ottawa.

Vineri (16 iulie) au sosit impreuna la Montreal. Nu a durat mai mult de o ora ca sa ne pregatim si sa purcedem deja in prea-frumosul concediu. Am inceput cu o scurta vizita a Montrealului, mai exact Oratoriul St Joseph, si „muntele” care da numele orasului „Mont Royal”, loc de unde ti se intinde o priveliste minunata a centrului orasului Montreal.

Sambata (17 iulie) am plecat de dimineata spre orasul Quebec. Am stat toata ziua sa vizitam orasul. Un oras cu influente medievale, foarte puternic centru istoric-cultural si turistic. Forfota mare, si agitatia dinaintea concertului Rammstein a adus un plus de culoare orasului. Roakeri din toate colturile Quebecului erau adunati acolo… avea un pic un aer de Sighisoara… Seara ne-am intors inapoi in Montreal si am trait prima furtuna la volan… un pic infricosatoare puterea naturii… insa am trecut cu bine… Inainte de a pleca la drum, am facut si un mic detur la una dintre cele mai spectaculoase cascade din zona: Montmorency Falls.

Duminica (18 iulie) a fost dedicata tot Montrealului. Mai exact in timp ce noi ne odihneam cu Julia, Popica si Cristina au fost la cel mai mare parc de distractii din oras: „La Ronde„. Au fost foarte impresionati. Seara am iesit impreuna si am vizitat Montrealul Vechi (Vieux Montreal)

Luni, Marti si Miercuri (19-21 iulie) le-am dedicat Zonei Toronto-Niagara. Am vizitat orasul Niagara, Cascada Niagara, Parcul „MarineLand” (unde am putut admira Orca si Beluga) si turnul CN din Toronto.

Joi (22 iulie) am zis sa ne relaxam un pic intr-una dintre cele mai populare statiuni „montane” din zona Montrealului – Parcul national Mont Tremblant. Aici ne-am dat cu canoe pe un lac superb, am stat cu burta la soare, si ne-am desfatat cu putina atmosfera pensionareasca in statiunea Mont Tremblant. Am incercat fudge-ul traditional American si poutine-ul traditional Quebecos.

Vineri (23 iulie) a fost dedicat unei plimbari cu vaporul in zona Thousand Islands. O zona vestita prin peisajele unice dar si prin istoria sa. Aflata chiar pe granita dintre Canada si America, aceasta zona a fost intotdeauna subiectul multor povesti cu pirati, contrabandisti si raufacatori care isi cautau refugiul la limita teritoriala a legilor Americane/Canadiene.

Sambata i-am dus pe Cristina si Mihai la aeroport. Duminica am lenevit si am dormit toata ziua, in asteptarea unei noi saptamani de munca.

Una peste alta, a fost un concediu reusit, iar faptul ca l-am petrecut cu niste vechi prieteni l-a facut si mai frumos.

Bilantul in mare a fost urmatorul:

Distanta cu masina din dodare – cca. 3.000 km

Bani in moneda Canadiana – cca. 900$ cheltuieli comune (toti 5) plus cam cate 200$ / familie pe diverse suveniruri, etc…

Recorduri mondiale:

• cel mai inalt turn cu trei picioare dintr-un parc de distractii (MarineLand-Niagara) – Sky Screamer (91.4 metri)
• cel mai mare montainrusse (ca arie) din lume (MarineLand-Niagara) – Dragon Mountain (74 hectare)
• cel mai inalt turn din lume – CN Tower – Toronto (ON) (553.33 metri)
• cel mai scurt pod international din lume – Thousand Islands – Zavikon Islan

Ultimele doua fiind foarte controversate.

Cuvantul cheie al excursiei: AWESOME!!

Protejat: Niagara

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

“Montagne” hike

Dupa ce sambata am facut un mic test ca sa vedem cum se descurca pitica si ce probleme ne-ar putea pune un traseu, lunea asta am hotarat sa facem un traseu intreg.

Pentru mai multe poze dati click pe poza

Am reusit sa corupem inca 4 oameni: Nasii Juliei (Ovidiu, Mary si Andreea) si pe prietenul nostru moldovean Andrei.

Am profitat de lunea libera („Victoria Day”), si am facut planul. Acelasi „munte” – Mont Saint-Bruno, insa un traseu mai lung.

Ne-am facut bagajele de dimineata. La ora 11.00 era intalnirea in sptatele blocului. Andrei urma sa ii ia pe nasii nostri cu noua lui masina din dotare…

„Montagne” test-hike

De ce ghilimelele? Pentru ca dupa cum stiti, in Quebec termenul de „munte” este echivalentul dealului romanesc. Au cateva sa le zicem galme, un fel de tzatze adolescentine pe ici pe colo, care in general sunt declarate parcuri naturale/nationale Ele arata ca niste bule de sapun deasupra unei mari intinderi de apa, dat fiind si originea lor vulcanica (masive intrusive magmatice – de la Danutza citire).
De ce „test”? Pentru ca este prima iesire pe un traseu al Juliei si am vrut sa vedem cum se descurca si cum ne descurcam si noi cu ea. Concluzia a fost imbucuratoare.

Prima iesire a Juliei la "munte" - pentru mai multe poze dati click pe poza.

Bilantul… doua ture de alaptat… dintre care una a fost extrema… alaptat in mers, alergati de tzantarii flamanzi… nu puteai sa stai pe loc… te faceau ciur… oricum te intepau si in mers. Picnic oriunde pe traseul amenajat cu bancutze. Peisaje si locuri foarte frumoase curate si linistite (desi sunt foarte multi oameni pe trasee, nu auzi tzipete, manele, motoare, clacsoane sau mai stiu eu ce…)…

Sucrerie de la Montagne

Ieri ne-am hotarat sa iesim la o mica plimbare cu mici influente turistice.
Am consultat pagina meteo a Montrealului. Weekendul asta a fost foarte frumos. A inceput deja sa se simta ca vine primavara. Soare arzator, cu dinti ce e adevarat, insa foarte placut. Atmosfera este una de primavara.
Zapada a inceput sa dispara aproape de tot. Mici fasii de zapada au mai ramas ici si colo pe unde nu au reusit sa intre razele soarelui.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Am vorbit cu Ovidiu si Mary (vecinii nostri din bloc) si am hotarat.
Duminica trebuie sa iesim la plimbare… undeva frumos… o „Sucrerie”