Danutzii de peste ocean

"Daca vrei sa cunosti intr-adevar pe cineva, trebuie sa calatoriti impreuna."

Nu toti sunt ghizi buni…


Cand am ajuns aici am avut norocul sa fim ajutati de o familie de romani care aveau deja mai mult de 3 ani de experienta canadiana.

Ajutorul lor a fost foarte binevenit si apreciat… orice ajutor (cat de mic) este binevenit pentru cineva care abia aterizeaza pe un pamant despre care nu stie decat din povesti ale unora si ale altora.

Povestile sunt insa de cele mai multe ori subiective (asa ar trebui sa fie si asa este si acest blog).

Recent am avut ocazia sa ajutam la randul nostru (indirect) o familie de romani. Spun indirect pentru ca primul contact pe care l-au avut a fost cu nasii de botez ai Juliei. Ei au vorbit cu ei inainte sa vina in Canada, ei au pus obrazul pentru cazare in bloc, si alte sfaturi. Noi i-am cunoscut abia dupa ce au aterizat in Montreal (sambata seara). Apartamentul in care vor locui este chiar alaturi de al nostru. Este o familie tanara (el si ea) fara copii.

Am simtit si noi (cu probabil ca si familia Iordan a simtit pentru noi si pentru nasii Juliei) ca sunt compatrioti si ca trebuie sa ii ajutam cum putem ca sa se se adapteze si sa se integreze cat mai usor. Aici ne-am dat seama dupa o lunga discutie cu Danutza, ca nu toti sunt facuti ca sa ajute pe altii. Am ajuns la concluzia ca exemplul personal trebuie scos din discutie ca model pentru altii… exemplul personal ar trebui folosit exclusiv ca exemplu, ca varianta, nu ca model de urmat.

Iata cateva idei care ar trebui propagate printre „ajutatorii amatori” si printre „noii aterizati”:

  1. Nu exista o reteta a succesului! Fiecare nou-venit in Canada, are o anumita educatie/stare materiala/experienta / principii / chiar si religie… lucruri care ii fac diferiti de orice alta situatie precedenta. Fiecare familie de aici are povestea ei, nici una nu seamana cu alta. De aceea noii-veniti trebuie avertizati ca povestea si-o vor crea ei insisi… va fi povestea lor UNICA!
  2. Daca vrei sa ajuti pe cineva, cauta sa fii cat mai obiectiv, echidistant, dar in acelasi timp cat mai concret. Trebuie sa ii pui in fata noului-venit toate variantele, fara sa ii sugerezi pe care sa o aleaga. Informatia ar trebui sa fie cat mai completa… si aici este foarte dificil, pentru ca nici tu s-ar putea sa nu detii informatia cea mai completa, insa chiar si incompleta fiind, este un punct de start pentru cineva care nu are nici o idee despre subiect, este un punct de unde poate sa dezvolte, sa intrebe, sa se informeze singur, in premisa cunoasterii datelor de baza. In ceea ce priveste „concretul”, aici am avut cele mai mari probleme cand am venit, si avem chiar si acum… nu inteleg din ce motiv, toata lumea se fereste sa iti spuna concret, pas cu pas ce ar trebui facut in anumite situatii, sau cat castiga, sau cum si ce face sau a facut exact, concret… incerci sa faci rost de informatie, si te alegi doar cu idei abstracte sau cu crampeie de informatie pe care trebuie sa le legi oarecum ca sa afli ceva cat de cat concret.
  3. Trebuie sa cunosti cat de cat situatia financiara a celui pe care incerci sa il ajuti, iar el trebuie sa fie sincer cu tine. Este o mare diferenta intre cei care au vandut tot in Romania si vin aici in Canada cu ceva bani pusi la ciorap, si cei care nu au venit cu nimic din Romania, ba mai mult, au si datorii de platit prin tara. Fracizarea este un lucru foarte important de facut aici daca vrei sa te integrezi in societate mai usor, si mai bine… un loc bun de munca depinde de o fluenta buna a limbii franceze… insa este un lux pe care doar cine vine cu bani de acasa poate sa si-l permita. Opt ore pe zi de franceza care iti ocupa tot timpul si te epuizeaza intelectual, pentru care primesti in jur de 400$ / luna, bani cu care nu poti sa iti platesti nici macar chiria. Ajutorul social vine doar dupa 3 luni de supravietuit pe banii tai si nici ala nu este foarte mult… am inteles ca e in jur de 800$ pe familie sau ceva de genul asta (nu stiu exact pentru ca nu am beneficiat niciodata de asta)…
  4. Oricat de descurcaret s-ar crede cel care vine, si oricat de informat, si oricat de citit si de francofon sau bilingv este, trebuie sa inteleaga ca experienta cuiva care a trait aici este valoroasa, este un punct de vedere care trebuie ascultat si luat ca informatie de stiut, nu neaparat adevarata sau esentiala… ideea este ca trebuie sa te comporti ca un burete de informatii, dupa care sa te comporti ca o strecuratoare inteligenta, si sa pastrezi numai ceea ce intr-adevar te ajuta pe tine in cazul tau special.
  5. Ca indrumator sa nu cazi in capcana gandului ca tu esti mai destept ca el, si ar trebui sa te asculte ca pe parintele duhovnic care pare ca le stie pe toate… nu uitati ca legile bisericesti nu s-a mai updatat de mii de ani… legile si regulile societatii Canadiene se mai schimba pe alocuri… asadar situatia careia ai fost supus tu insuti acum un an- doi- trei, poate ca s-a schimbat intre timp… cu cat esti mai vechi in Canada, probabilitatea sa pici in capcana asta creste odata cu increderea ta in tine ca tu esti vechi si le stii mai bine. Nu o data am intalnit persoane care sustineau cu tarie o chestie pentru ca trecuse prin situatia respectiva cu cativa ani inainte, iar pe site-urile oficiale citeam cu totul si cu totul altceva pentru ca intre timp se schimbase legislatia… asadar, nu uitati ca indrumatori, cand dati un sfat si nu sunteti sigur de informatie, sa incepeti intotdeauna cu „Nu sunt sigur cum mai e acum, insa iata cum a fost cand am facut eu…”

Astazi, Danutza i-a ajutat sa isi rezolve toate actele intr-o zi. Le-a zis exact unde sa se duca si ce acte le trebuie… in jumatate de zi au rezolvat ce noua ne-a luat vreo cateva zile. Uitandu-ma in urma, imi dau seama cat timp as fi putut sa castig daca am fi avut niste indrumatori buni. Tin minte ca abia dupa o luna de zile de alergaturi in stanga si-n dreapta, mi-am depus primul cv pentru un job… Familia pe care o ajutam acum poate sa isi caute deja de maine de lucru… au toate actele necesare pentru a putea fi angajati.

Reclame

28-februarie-2011 Posted by | despre prieteni si familie... | 4 comentarii

Primul meu job…partea a II a


… continuare din articol anterior…

Asadar ramasesem la ce a urmat dupa concediul de sarbatori. Pai toata agitatia a disparut odata cu baba si s-a instalat o stare de liniste in care se puteau auzi toate gandurile. Prima veste, pe care am primit-o fix cand am intrat pe usa in noul an, a fost una socanta. Una dintre colegele mele de munca, cea quebecoasa avea o mare tragedie in familie, baiatul cel mare, respectiv 26 ani, s-a sinucis in concediul din Cuba. Asadar dupa vestea socanta, succes la munca. Urma sa preiau o parte din atributii, pentru ca ea nu mai venea la serviciu pentru o perioada nedefinita, ceea ce era si normal dupa asa o tragedie. Una din marile ei atributii era inventarul care a cazut pe capul meu. Nu v-a ganditi ca a trebuit sa stau sa numar tot ce era prin firma, cred ca asta era mai distractiv. Eu urma sa introduc in calculator toate datele pe care cei care numarau le scriau pe foile de inventar, cate una pentru fiecare produs, surub, capsa, ata sau ce mai era pe acolo. Asadar au urmat trei saptamani pline in care timp de 8 ore jumate, a trebuit sa fac data entry in excel. In total 2100 de randuri cu vreo 5 coloane. Nebunia mare era ca cei din depozit erau francofoni si inventarul era anglofon, asa ca pe ici pe colo trebuiau facute niste traduceri, imposibile pentru mine, rezultatul a fost un melanj de franceza cu engleza.

La nebunia introducerii tuturor datelor s-a adaugat si nebunia din birou, un fel de cum ziceau ei „musical chairs”. Adica mutatul de la un birou la altul pentru ca nu mai aveam voie sa lucrez pe calculatorul care mi se atribuise initial. Asadar am luat cam toate calculatoarele la rand, ca azi nu era o colega, stai acolo, maine nu era cealalta, stai acolo, in alta zi alta si tot asa. Plimbatul asta m-a scos un pic din sarite in conditiile in care fiecare calculator si birou avea alta problema. Ba la unul era prost monitorul si in juma de ora ma usturau ochii de muream, altul avea mouse-ul pe stanga pentru ca persoana era stangace si ca sa vezi nu aveam voie sa misc nimic de pe biroul imprumutat, scaunul era prea tare, prea moale, deci trebuia sa ma plimb cu scaunul pe la toate birourile, unele calculatoare nu aveau excel 2007 doar 2003 si nu puteam lucra unele fisiere, in fine nebunie si iar nebunie.

Cand in sfarsit ma apropiam de terminat de scris inventarul a venit partea a doua, verificarea lui. Pentru verificare a fost nevoie de doua persoane si bineinteles foile cu datele si foile cu datele introduse pe calculator, printate. O persoana citea de pe foile initiale, cealalta urmarea pe foile cu datele introduse, pentru a corecta eventualele erori. Dupa 2-3 ore de citit ti se lua de toate, iti venea sa te duci in lumea mare, cel putin asta am patit eu. Dupa litri de apa bauti pentru ca ti se usca gura de la atata citit urma alta zi in care faceai acelasi lucru. Verificatul a luat undeva la o saptamana, noroc ca nu am facut asta toata ziua.  Pe ici pe colo mai faceam si altceva cum era sa trimit ceva prin fax sau sa indosariez. Ajunsesem sa fac orice posibil numai sa nu mai stau la calculator sa introduc date. Ma bucuram si daca trebuia sa ma duc sa toc hartie sau sa reciclez harti mai vechi de 2 ani, sa fac dosare noi, sa arunc pe cele vechi, orice…

Apoi a urmat un incident care ma enervat de-a binelea, problema sambetelor la serviciu. La angajare mi s-a spus ca uneori se lucreaza si sambata de la 8-12, in perioade de varf, undeva la o data pe luna. O data pe luna era de fapt in fiecare sambata. Eu m-am tot eschivat la venit sambata, eram si noua si nu prea era rost sa ma duc, dar fetele din birou veneau mereu. M-am dus si eu cand mi s-a spus sa vin, desi nu am inteles care era treaba cu sambata ca nu era nimic urgent in ce faceam eu, era asa sa fiu si eu acolo. Intr-o luni am avut surpriza sa fiu certata ca nu am venit sambata, am fost un pic socata cand mi s-a reprosat ca de ce nu am venit. I-am spus patronului ca nu mi-a zis nimeni ca trebuie sa vin, ca este ceva de facut. Asadar concluzia lui a fost urmatoarea, „de acum inainte o sa vi in fiecare sambata ca sa nu mai fie neintelegeri”. La asta nu m-am asteptat, pentru mine fiecare sambata insemna o zi in minus sa stau cu Julia, sa petrecem timp in familie. I-am zis si lui Dan si concluzia a fost urmatoarea, nu ma duc sambata deloc. Am vorbit cu patronul despre situatie si bineinteles ca nu a fost incantat, dar nu a avut incotro si mi-a zis ca ok, sa vedem daca merge asa.

Dupa inventar a urmat alta baza de date care trebuia actualizata, alte date de introdus, si mai mare plictiseala. Timpul trecea din ce in ce mai greu, mai erau si problemele de santate, ale mele ale Juliei care m-au determinat sa stau acasa cateva zile. In ultima luna in fiecare saptmana era cel putin o zi in care nu ma duceam pe motive medicale. Incet incet simteam ca ma scufund intr-o stare de depresie. Imi era rau in fiecare zi, faceam gastro frecvent si chiar cand eram bine doar gandul ca a doua zi ma duceam la job imi provoca automat o stare de rau general. Concluzia: surmenare psihica si fizica. Am fost la farmacie sa-mi iau vitamine, minerale, orice sa ma pun de picioare. Farmacista mi-a recomandat niste fiole cu o solutie energizanta. Era cam scump asa ca nu mi-am mai luat nimic. M-am dus la magazin si ca sa-mi fac o bucurie mi-am luat niste zambile de care mi-a fost tare drag cand au inflorit si au adus miros de primavara. Dupa trei zile de stat in casa si gandit bine, am ajuns la concluzia ca nu mai pot continua asa si am sunat si mi-am data demisia.

Depresia se poate instala in orice moment. Nu sti de ce, daca te gandesti ai de toate nu-ti lipseste nimic si totusi nu te regasesti. Nu am suferit de depresie cand am venit in canada, cum se intampla de obicei. Am trecut cu bine peste prima iarna aici, dar m-am impotmolit la primul job. Oboseala fizica acumulata, sculatul la 6, statul in statie la -25 grade, jobul in sine, plat fara perspective, munca plictisitoare, treaba in casa, cu mancat, spalat, avut grija de copil, de toate, m-am adus la epuizare. Nu-i usor sa fi „de trei ori femeie”. Trebuie gasit un echilibru in lucruri. In momentul in care esti asa de obosit incat nu poti avea grija de copil este momentul sa iei atitudine. Sacrificarea familiei mi se pare cea mai mare greseala pe care o putem face. Si atunci cum facem sa ne impartim intre cariera si familie. Patronul la care am lucrat imi spunea, cred ca a fost singurul lucru pe care l-am apreciat, ca nu o sa refuze niciodata dreptul unui angajat de a se invoi pe motiv familial mai ales pentru copii. El recunostea ca munca si firma l-au tinut departe de familie si copii si regreta asta, dar pe de alta parte nici nu facea nimic sa indrepte asta. Eu stiu ca pentru mine, familia este cea mai importanta. pentru moment sunt acasa, inca nu stiu in ce directie sa o apuc,o sa vedem ce se mai intampla…

25-februarie-2011 Posted by | Diverse... | 6 comentarii

Protejat: Politist si Cersetor


Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

25-februarie-2011 Posted by | Romania VS Canada | , , , , | Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

Montrealul Subteran


Am apucat sa va spun un pic in fuga despre existenta unui „oras subteran” al Montrealului.

Nu am intrat prea mult in detalii pentru ca nici noi nu apucasem sa vedem prea mult din acest oras subteran.

Weekendul acesta, desi insorit ca o zi de primavara, totusi temperatura era foarte scazuta si te tinea parca in ciuda in casa. Asadar am hotarat sa vedem si noi care e treaba cu orasul subteran. Ideea a fost buna, perioada din zi insa nu. Am plecat de acasa cam pe la ora 4:30. Abia cand am ajuns acolo ne-am dat seama ca la ora 5:00 se inchid toate magazinele/restaurantele/centrele comerciale, etc… deci nu am putut sa savuram pe de-antregul admosfera umana a locului, insa ne-a permis sa admiram in liniste arhitectura subterana.

Montrealul Subteran

Harta Montrealului Subteran

Montrealul Subteran este practic o retea subterana de Mall-uri. La o apreciere ochiometrica, nu cred ca gresesc deloc daca as compara intreaga retea cu cca. 20 de Mall-uri Bucurestene, legate intre ele cu pasaje pietonale subterane.

Constructiile subterane sunt impresionante mai ales in cateva puncte din retea, acolo unde se intalnesc  pe vreo 4-5 niveluri supraetajate: metroul+terminale de tren+terminale de autobuze+parcari subterane+patinuar subteran+zone comerciale.

Practic, aceste 20 de mall-uri sunt de fapt amenajate la etajele subterane ale celor mai inalti zgarie-nori din centrul Montrealului. Majoritatea dintre ele au sali impresionante cu acoperis din sticla (care se afla de fapt la nivlelul zero al solului) prin care poti vedea maretia zgarie-norului la baza caruia se afla.

Noi am vizitat in fuga aproape un sfert din retea, fara sa zabovim prea mult intr-un singur loc… sute de scari rulante… magazine… restaurante… fast-food-uri… trebuie sa rumegi bine harta orasului subteran inainte sa te incumeti sa il strabati. Desi are o gramada de indicatoare, daca nu ai o bun simt de orientare, te poti usor pierde printre coridoare si etaje si pasaje. Nu exista un „nivel de baza”. Sunt alambicate, etajul 1 al unui mall este etajul 3 al urmatorului, legatura de la molul precedent se face insa pe la etajul 2… chestii din astea care ar putea sa te zapaceasca bine… Noroc ca oamenii sunt foarte amabili si te ajuta sa iesi din labirint… desi am intalnit multi care erau ei insisi pierduti in labirint…

Deliciul plimbarii, a fost fara indoiala patinuarul subteran, unde poti patina cu mai putin de 15$ tot timpul anului.

Pentru toate pozele, click pe poza...

Julia s-a distrat copios… a dansat, si a fost foarte entuziasmata de patinatorii de toate varstele si nivelurile de aptitudini patinatistice… de la unii care faceau piruete si  chiar salturi, pana la unii care nu puteau sa lase balustrada din maini fara sa faca cunostinta cu gheata… ce mi-a placut era faptul ca nu era foarte aglomerat.

21-februarie-2011 Posted by | Despre viata noastra, Pe la prieteni/Prin Oras/Prin parcuri | , , | Lasă un comentariu

Primul meu job… (partea I)


Primul meu job in Canada, fuse fuse si se duse. Stiu ca nu am mai scris de mult, dar asta s-a datorat faptului ca am fost foarte ocupata, cu a fi de trei ori femeie. Daca la inceput nu mi se parea asa greu sa fi mamica, pentru ca stateam acasa si reuseam sa am grija de toate, din momentul in care mi-am luat serviciu lucrurile s-au schimbat simtitor.

Jobul l-am obtinut repede, ca de, nu era ceva foarte bun sa se bata lumea pe el. Desi de la inceput am avut rezerve daca sa zic da sau nu, pana la urma, urmand sfaturile romanilor de aici conform carora primul job nu se refuza, am zis da.

Firma se ocupa cu importul din China de „corturi pentru masini/garaje” – niste corturi mari cat un garaj de masina, cu schelet metalic, acoperit cu panza de rafie, care se monteaza la intrarea in garajele personale. Din cauza ca majoritatea caselor au garajele la subsol, iarna e inevitabil sa se umple rampa cu zapada si sa faca aproape imposibile dezapezirea si accesul in garaj. Aici vine rolul cortului care tine rampa de coborare in garaj curata pana in strada – este ca un pasaj acoperit intre strada si garaj. A scris si Danutz un articol pe tema asta aici…

Am reusit performanta sa intarzii la job din primele zile, pentru ca desi nu era complicat sa ajungi, trebuia doar sa iau 2 autobuze, socoteala, de acasa si cea de site-ul online al firmei de transport in comun, nu s-a potrivit. Pana la urma am reusit sa-mi stabilesc urmatorul program. Pus ceasul sa sune la 5.45 trezit undeva la 5.50 si iesit pe usa la 6.10. La 6.15 trecea primul autobuz din care coboram dupa cateva statii si trebuia sa astept cam 10-15 min uramtorul autobuz care trecea la 6.35. Trebuia sa mai merg pe jos undeva la 8 min de la autobuz pana la serviciu, unde ajungeam la 6.55, pentru ca incepeam de la ora 7.00. Asta era varianta ideala, descoperita dupa cateva tentative nereusite. Iesirea din schema consta undeva la 30 min intarziere. Daca nu venea primul autobuz il pierdeam pe al doilea si urmatorul venea la 30 min, asa ca eram nevoita sa continui cu primul si sa merg apoi pe jos undeva la 15 min. Acum ce sa ma plang, mersul pe jos nu ma deranja, era exercitiu fizic numai bun de dimineata, dar la -30 grade parca nu era asa o placere. Iar statul in statie 10-15 min devenise o adevarata provocare cand era foarte frig. Desi parea greu de crezut la ora 6 de dimineata era foarte mare circulatie, astfel ca la trecerea de pietoni din fata blocului era mai periculos sa traversezi pe verde, ma rog aici e alb, decat pe rosu. Nu odata mi s-a intamplat sa ma feresc de masinile care faceau la dreapta dupa ce veneau de pe autostrada din Laval.

In fine, dupa toata problema cu transportul mai era si jobul in sine. Daca la angajare mi s-a explicat ca o sa fac ceva, am inceput prin a face altceva. Asa ca toate visele mele de a relua contactul cu Excel de care ma indragostisem la RTC s-au spulberat. Eu trebuia sa pun la punct toata baza lor de date care era in sute de fisiere excel. Pentru asta trebuia sa cam iau contact cu ele si sa vad cum le pot drege. Cred ca asta a durat prima saptamana, pentru ca apoi am facut cu totul altceva. Picand fix in sezonul de vanzari a trebuit de fapt sa preiau o parte din ce era de rutina pentru fetele care asigurau serviciul cu clientii. Am inceput sa fac data entry la greu, sa ma ocup de transport, de completat hartoage si orice altceva era de prisos. Colectivul era ok, fetele erau de treaba, era o combinatie super, de o araboaica, o chinezoaica, o quebecoasa. Apoi era contabilul quebecos anglofon si bineinteles o parte din familia patronului. Totul culmina cu el la putere, sora lui la contabilitate si resurse umane si cireasa de pe tort, mama lui la 82 ani. Acum eu nu am mai intalnit asa ceva, patronul venea undeva la 4 la serviciu si mai pleca dupa 4, nu stiu exact ca la 4 plecam eu. A reusit sa-mi provoace o mare sila numai prin comportamentul lui, care lasa de dorit, aici ceva normal am inteles, se mai adaugau si tipatul si urlatul la maica-sa care la 82 era o femeie foarte incapatanata, care trebuia sa controleze tot se intampla si avea iesiri de genul , „e firma mea faceti cum vreau eu!”. Stresul crestea pe zi ce trece. Contabilul cu care ma intelegeam super si statea la biroul din fata mea, imi spunea ca fata care a ocupat postul meu, inaintea mea a rezistat 2 saptamani si a plecat. Nu era singurul caz, se pare ca era o practica curenta. Mi-am propus atunci sa raman cat mai mult, era o provocare pentru mine, primul job care de obicei e de sacrificiu. Ma gandeam ca trebuie oarecum sa sufar si putin ca de, asa e la inceput si asa a patit si Danutz cu pizza delivery.  Am stat ce am stat, totul a fost mai ok pana dupa Craciun, apoi au urmat 2 saptamani de concediu automat-fortzat, singurele din tot anul. Pentru mine bineinteles fara plata ca de-abia venisem si nici nu eram angajata lor eu veneam prin agentia de plasament, care ma si platea. In fine, dupa concediu a inceput sa se agraveze situatia, am scapat de baba care s-a dus cu stresul ei in Florida unde avea si ea o casuta, si unde sta pe perioada iernii…

to be continued…

20-februarie-2011 Posted by | Despre viata noastra, Munca | , , | Un comentariu

Cineva acolo sus ma iubeste…


Aici in Canada, ziua indragostitilor este una din sarbatorile cele mai importante din an – daca judecam dupa „raionul dedicat evenimentelor” al fiecarui magazin. In fiecare an, in magazinele mari, exista un raion special pentru ofertele de sarbatori… aproape ca o regula periodica, acel raion capata culorile specifice, pe rand de-a lungul anului (intr-o oridine aleatoare): Rosu+Roz – Sf Valentin, Rosu+Alb – Craciunul, Verde – Sf. Patrick, Negru – Haloween, Albastru – Sf. Jean Baptiste(ziua provinciala)+ziua nationala…

Imediat dupa ce se terimna o sarbatoare, raionul respectiv este demolat si reconstruit pentru urmatoarea sarbatoare… asa se face ca inca din ianuarie poti cumpara inimioare si bomboane rosii si roz pentru ziua indragostitilor.

Oamenii aici sarbatoresc acest eveniment cu mare fast si fara exceptie. De obicei printr-o invitatie la restaurant, binenteles ca rezervarea trebuie sa ti-o faci deasemenea cu o luna-doua inainte ca sa fii sigur. Chiar vineri m-a intrebat o colega de serviciu la ce restaurant am rezervat pentru sotie, presupunand fara urma de indoiala ca am rezervat sigur asa ceva. A fost foarte surprinsa sa afle ca nu prea tinem cont de acest eveniment… degeaba am incercat sa ii explic ca nu ai nevoie de o zi speciala in an ca sa ii arati sotiei cat de mult o iubesti… tot urat se uita la mine ca la un ciudat…

O alta chestie pe care nu am inteles-o despre aceasta zi, este… de ce se subintelege ca barbatul este cel care trebuie sa ii faca cadouri femeii? Ce, femeia nu e capabila de acest sentiment… ca doar se numeste ziua „indragostitilor”, nu ziua „barbatilor indragostiti”… nu va legati de forma masculina a cuvantului „indragostitilor” (nu „indragostitelor”), ca nu merge… in engleza nu se face diferenta…

Astazi am intrebat aceeasi colega…
Eu: „Cum si-a exprimat sotul dragostea fata de tine in weekend?”
Ea: „M-a scos la un restaurant foarte dragutz!” (a se citi scump)
Eu: „Si cum i-ai aratat tu la randul tau dragostea?…
Ea (dupa un scurt moment de surprindere si confuzie): „Am acceptat invitatia!”
Un, doi, trei, si: Ha!

Nu vreau sa vorbesc despre dragostea pe care o avem noi intre noi (Danutz, Danutza si Julia)… este ceva intim, sfant si zic eu destul de evident…

Dar am sa va povestesc de o coincidenta haioasa… exact astazi de sfantul Valentin, am primit un telefon de la primaria Montrealului, care ma anunta ca tocmai mi-au facut un cadou de sf.Valentin: rambursarea platii pentru depozitarea masinii furate.

La mai putin de 3 luni de cand am trimis reclamatia, au investigat, si mi-au dat banii inapoi… pentru cine nu isi mai aduce aminte…

[…Mi-a cerut 200$, din care 100 erau taxele de remorcare, si alta suta erau taxe de depozitare timp de 4 zile. Acestea trebuia sa le platesc pe loc “Ca asa este pentru toata lumea…”. Acum, taxa de remorcare as putea sa o inghit ca doar nu lasa masina in drum dupa ce a gasit-o, insa de ce trebuie sa platesc 4 zile de depozitare in conditiile in care nimeni nu m-a anuntat decat la 4 zile dupa ce masina a fost gasita…]

14-februarie-2011 Posted by | Despre viata noastra | , , | 7 comentarii

Julia uimeste audienta pe zi ce trece…


Artista lu’ tati!!!

De vreo saptamana incoace Julia a inceput sa mearga in doua picioruse de una singura. Nu am fortat-o cum am auzit la atii ca fac, sa ajute copilul tinandu-l de manutze si dupaia vaitandu-se de dureri de spate…

Am lasat-o pe ea singurica sa faca lucrurile cand o fi ea pregatita… copii sunt precoce, incep sa invete singuri lucrurile pe care le vad in jurul lor.

Banuiesc ca un mare aport l-a avut faptul ca am dus-o la gradinita si vazand pe ceilalti copii, incepe sa imite si ea… gradinita probabil are si aportul negativ de a o debusola un pic in ceea ce priveste vorbitul… probabil ca nu se hotaraste cu ce sa inceapa… cu franceza de la gradinita sau cu romana de acasa… adoptam insa aceeasi strategie… cand o fi sa fie ea  pregatita… nu fortzam nimic.

Iata niste filmulete recente cu „realizarile recente” ale Juliei:

Aici Julia danseaza pe ritmurile melodiei de la reclama cu gummy-bear… melodia ei preferata…

Aici Julia face primii pasi de una singura… observati entuziasmul parintilor… astea sunt adevaratele bucurii ale vietii…

Aici Julia incearca sa sufle intr-un fluierici care a ramas de la petrecerea ei de 1 an, cand i-am rupt turta…

9-februarie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra, Ne gandim la voi... | , , | Un comentariu

Multumim pentru urari.


Pentru ca am primit zeci de mesaje de la prieteni si familie, ne-a adus aminte cati prieteni avem inca si ca inca nu ne-ati uitat.

Julia va multumeste si ea pentru urari si toate gandurile de bine.

Julia va pupa

Pentru mai multe poze, dati click pe poza.

3-februarie-2011 Posted by | Ne gandim la voi... | Lasă un comentariu

Una calda, una reeeeece… bilant pozitiv…


Ieri dimineata ne pregatim moral pentru examenul de permis auto al Danutzei.

Acum vreo doua saptamani a fost prima incercare esuata… esuata nu din cauza ca nu a condus Danutza bine, ci din cauza ca masina nu a trecut testul tehnic. Danutza nici nu a apucat sa se urce la volan. Treaba sta cam asa: la examenul practic ai doua posibilitati: ori inchiriezi masina de la o firma de inchirieri, si dai examenul pe masina lor, ori poti da examenul pe masina ta, in cazul asta masina trebuie sa treaca niste teste tehnice de bun simt (sa iti mearga toate becurile frana/semnalizare, sa nu ai parbrizul spart, sa mearga claxonul si frana de mana si sa ai conditii bune de vizibilitate/toate oglinzile). Masina noastra asta noua, Mazda, nu avea frana de mana functionala… stiam asta, dar speram sa nu verifice… asadar… am picat examenul… Problema era ca avea cablul de frana de mana central rupt, si trebuia inlocuit… o operatie extrem de simpla, care nu dureaza mai mult de o jumatate de ora daca te pricepi un pic… insa problema este ca aici nu gasesti cum gaseai in Romania Rampe gratuite, unde sa poti sa mesteresti singur… asa ca am tot amanat in speranta ca pot sa o repar singur… nu am reusit.

Dupa nefericitul eveniment nu am avut incotro si a trebuit sa merg la service sa imi inlocuiasca cablul de frana de mana… 150$ (60$ piesa + 90$ o ora manopera)… vorba unui prieten, mai bine inchiriai masina, ca era mai ieftin… dar si sa dai examen pe o masina pe care nu o cunosti si care poate diferi foarte mult de cea pe care esti deja obisnuit… pentru ca aici nu exista „masina nationala” ca in Romania, unde daca faci scoala pe Logan, ai 99,9% sanse ca masina de examen sa fie tot Logan… si asta pentru un incepator poate sa fie dramatic… mai ales la parcari… repere… etc.

Revenind la data de 1 februarie (ieri):

La ora 9:30 avem programare pentru examen… tocmai bine cat sa o ducem pe Julia la gradinita si sa mai frecam un pic strazile pe unde presupunem ca o sa dea Danutza examenul (Danutza luase deja de prin 2009 permisul provizoriu care ii permite sa conduca masina cu un asistent mai experimentat in dreapta… v-am mai povestit cum sta treaba)…

La 9:30 fix eram in sala de asteptare. Eu am ramas un pic afara sa spal bine geamurile, sa curat oglinzile… sa fac masina sa arate bine… dupa vreo 10 minute de inghetat la -15 grade, m-am dus si eu in sala de asteptare unde era Danutza cu emotii mari… In cateva minute, pe afisajul electronic apare numarul de ordine al Danutzei… la ghiseu o astepta examinatorul… o femeie de culoare… exact de ce ii era teama cel mai tare… stiti cum sunt femeile intre ele… regula se respecta si aici… se zice ca barbatii sunt mai indulgenti, femeile mai severe… am incurajat-o, si i-am zis ca oricum chiar daca o pica, poate sa dea de cate ori vrea pana il ia… te costa binenteles taxa de examinare de fiecare data 25$. Aporpo de taxa de examinare, ne-au facut surpriza ca sa nu mai platim de data asta, pentru ca au considerat ca ultima data cand am incercat si a picat masina la testul tehnic, nu se considera ca s-a sustinut examenul, prin urmare, nu a trebuit sa mai platim nimic de data asta.

Si-a luat Danutza suportul care se monteaza pe masina cu examen „Examen” si a plecat impreuna cu negresa spre masina. Eu ii urmaream de la geam din sala de asteptare. Sui-te in masina, da jos geamul, semnalizeaza, claxoneaza, pune frana, trage frana de mana… ieeee… masina este in perfecta stare de functionare… si au plecat…

M-a uit la ceas: 9:55… ii mai urmaresc un pic cu privirea pana se pierd in trafic… masina ruleaza usor, fara bruscari… asta e bine…

Mi-am ales un loc pe scaun in sala de asteptare cu vedere la geam… 10:15… in sfarsit… 20 de minute… sa vedem acum finalul: parcarea masinii cu spatele intre alte doua masini… cam ezitant… nu o face cum am invatat-o eu (adica sa se pozitioneze deja pe diagonala la 45 de grade inainte de a da cu spatele). Examinatoarea vrea din pozitia perpendiculara direct… nu iese niciodata asa, da’ cica asa e la carte… dar oricum faci mai multe manevre asa…

Mai stau de vorba in masina un pic… probabil ca ii explica ce a facut prost sau bine… eu ard de nerabdare… ies afara sa ii intampin… ies si ele din masina… Danutza imi arata cu degetul mare in sus ca la gladiatori ca a luat examenul… ma grabesc sa ajung in sala de asteptare… ele intra prin spatele cladirii, eu prin fata… Ajung sa o felicit…cand… ii suna Danutzei telefonul… tzin’ sa  fie, tzin’ sa fie?

Erau de la gradinita… „S-a intamplat ceva… cum… sange?…” deja danutza incepuse sa se panicheze… intelesese ceva ca s-au speriat cand au schimbat-o pe Julia ca au observat sange in scutec… „ok, venim imediat”… am apucat repede sa platim permisul si al ei si al meu (aici permisele se platesc anual de ziua ta, cu o suma care incepe de la 90$ pe an si creste in functie de cate puncte de penalizare ai acumulat in acel an)… si sa faca poza pentru permis… I-a dat o foaie provizorie care va tine locul permisului definitiv pe care il va primi in maxim 2 spt prin posta… in sfarsit va avea si Danutza singurul act de identitate cu poza care are si adresa curenta scrisa pe el…

Ne-am suit in masina si wroooom… la gradinita, ne asteptau… eu nu imi faceam prea mari probleme… banuiam ce are, si banuiala s-a confirmat dupa ce am luat-o si am dus-o la o clinica sa o consulte un medic generalist „la urgenta”. In ultimele zile, pentru Julia treaba mare a fost o treaba cam dura si la propriu si la figurat. Cel mai probabil din cauza ca am trecut-o de la lapte praf la lapte de vaca, a apucat-o o constipatie, de ma speriam si eu… nu e asa usor sa faci la nici un an o piatra pe care as compara-o cu succes cu o bila de golf… procesul a dus la o rana la fundulet, destul de mare ca sa o doara pana la lacrimi cand incearca sa faca ceva, dar destul de mica cat sa rada toata ziua in rest, si sa nu o deranjeze deloc… asa ca ne-a prescris hidratare multa, si un gel laxativ pe cale orala…

Nu ne-am mai dus ieri nici unul la serviciu… am stat acasa cu pitica… ne-am bucurat ca este bine si nu are ceva mai grav… de permisul Danutzei aproape ca si uitasem sa ne bucuram… si oricum momentul trecuse…

Azi noapte a inceput o ninsoare zdravana, care se zice ca va tine vreo doua zile si va aduce muuuulta zapada in Montreal… o sa fie interesant in urmatoarele zile… iarna isi reintra in drepturi tocmai la fix, dupa ce Danutza si-a luat permisul pe sosea uscata… Asadar… iarna-i aici, primavara-i departe… o sa o tina asa pana prin aprilie… asa se lauda quebecosii cu iarna lor… om trai si om vedea…

Numai noroc.

2-februarie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra | , , | Lasă un comentariu

Am rupt turta


Duminica seara pe 30 ianuarie am facut preafrumosul si mult asteptatul PARTY. In cateva zile, pe 2 februarie, Julia are sa implineasca 1 anisor.

Julia 1 an

Pentru mai multe poze, click pe poza...

Conform traditiei romanesti, se zice ca la 1 an se taie motzul la baietzei si se rupe turta la fetitze. Aceasta traditie din cate am inteles nu este recunoscuta de biserica, nu face parte din cutumele ortodoxe, si prin urmare, chiar (din aceasta cauza) am auzit folosindu-se termenul de „obicei pagan”… suna cam urat nu?… dar cui ii pasa… este un eveniment stravechi, un eveniment frumos, la care lumea se strange si foloseste acest prilej sa se simta bine, si binenteles trebuie bagat si „ala micu'” in seama… si atunci probabil de aici au pornit asa-zisele obiceiuri.

Asadar, conform obiceiurilor, in loc de turta am folosit un „panetone” italian… am incercat sa il legam cat mai mult de ideea de turta glumind pe seama romanilor care muncesc prin italia… „o fi cel putin un roman care a contribuit la producerea cozonacului… deci este romanesc… deci este turta”… deci cu asta am rezolvat-o…

Faza cu galeata de apa nu am facut-o… cica trebuie sa tii copilul deasupra unei galeti cu apa in timp ce nasa ii rupe turta… parea prea complicat, si nu am gasit o explicatie destul de buna care sa ne convinga sa facem treaba asta… asa ca skip…

Faza cu tava in schimb e funny… dupa ce am deliberat in comun cu invitatii ce ar trebui sa punem pe tava, si ce semnificatie ar trebui sa aiba totusi fiecare obiect… ne-am dat seama ca nu avem tava… alea pe care le aveam erau deja pline cu mancare sau prea mici… asadar am gasit o „solutie de urgenta”, am folosit capacul de la jocul Quebecopoly (varianta quebecoasa a Molopoly-ului)… si tocmai bine… e emblematic… si Julia e deja quebecoasa, deci perfect…

Julia Alege

Julia a ales in ordinea asta:

  1. Pixul… un pix Parker de lux – alegerea nu a surprins pe nimeni, pentru ca toata lumea stia ca pixurile/creioanele sunt jucariile preferate ale Juliei… deci nu avea cum sa le rateaze.
  2. Cardul de Credit VISA – pe care a incercat sa il ia, insa nu a reusit sa il dezlipeasca de pe fundul tavii… nu are dexteritate chiar asa buna… dar eu l-as pune totusi ca o a doua optiune.
  3. „rujul” – care era de fapt un strugurel… ce sa facem, familie de muntzomani… greu gasesti prin casa cochetarii din astea gen machiaj, parfumuri sau Jimmy Choo’s… ne laudam cu frumusetea naturala… binenteles vorbind de Danutza si Julia… tati trebuie sa fie un pic mai frumos ca dracu…
  4. parfumul – noroc cu Rodica care inainte sa plece inapoi in State, ne-a lasat o sticluta de parfum care a ramas de atunci mai la indemana… si aici au inceput mishtouri-le la refuzul Danutzei de a pune un pahar cu vin pe tava… s-a dezbatut toata seara daca Julia a vrut parfumul sau alcoolul din parfum… mai ales ca toata seara a stat cu parfumul in gura…

Julia cu Sticla... de parfum

In rest, voie buna, distractie, mancare… muuulta mancare si buna… pizza facuta in casa… fripturi, aperitive, prajituri (tot facute in casa), tort, vin, scuri (mai putin Cola – oful nasului)… ce sa mai… jos palaria pentru talentele culinare ale Danutzei…

1-februarie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, despre prieteni si familie..., Despre viata noastra | , , | 9 comentarii