Danutzii de peste ocean

"Daca vrei sa cunosti intr-adevar pe cineva, trebuie sa calatoriti impreuna."

Julia – 8 ani – primul proiect de programare pe calculator.


//scratch.mit.edu/projects/embed/202980382/?autostart=false

Anunțuri

8-Februarie-2018 Posted by | de-a mama si de-a tata | Lasă un comentariu

Karina, bine ai venit!


Va prezentam cel mai nou membru al familiei Preda-Pavel.
Karina s-a nascut pe 2 Noiembrie 2012, la ora 9:24.
A cantarit 3,053 Kg, si 49.5 cm.

Big Family

Big Family

Nasterea a fost naturala, cu epidurala, si travaliul a durat „doar” 7 ore in comparatie cu a Juliei care a durat aproape 23.

Karina

Karina

4-Noiembrie-2012 Posted by | de-a mama si de-a tata, despre prieteni si familie..., Despre viata noastra | 19 comentarii

Invatam codul morse de la… morse…


[youtube:http://youtu.be/cWJOyLQxJSg%5D

10-Iulie-2012 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra | 4 comentarii

Ghici cine vine pe 1 Noiembrie?


Ghici cine vine pe 1 Noiembrie

9-Aprilie-2012 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra | 17 comentarii

Artista te face tati…


5-Ianuarie-2012 Posted by | de-a mama si de-a tata | 9 comentarii

Craciun Fericit!


Pentru toti cei de-acasa care se gandesc la noi, un gand bun va trimitem de peste ocean. Multa sanatate, si liniste in suflete.

Craciun fericit si sarbatori fericite in continuare.

Sarbatori Fericite, Danutz, Danutza si Julia

25-Decembrie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra, Ne gandim la voi... | 4 comentarii

Île Bizard


Île Bizard este o mica insula langa Montreal.

Desi nu este foarte mare, ea insa gazduieste un mic orasel, nu mai mare ca un satuc romanesc, unul dintre cele mai apreciate cluburi de golf si un parc natural de peste 200 de hectare.

Am hotarat sa vizitam acest parc intr-o frumoasa zi de toamna.

Insula este locuita de majoriate francofona, astfel am avut ocazia sa ne amuzam un pic de accentul si lacunele englezesti ale baiatului de la biroul de informatii al parcului.

Parcul este foarte primitor. Are chiar o zona de plaja care in sezon este destul de populara si populata. Nu are zona de picnic, adica nu prea poti sa faci gratare prin zona, fapt ce pentru noi este si mai bine.

Ce ne-a impresionat cel mai tare au fost cele doua poduri din lemn construite pe deaspura a doua lacuri naturale, prin stuf si copaci inundati. Mi-a amintit foarte tare de ceea ce era odata la Comana. Julia s-a amuzat teribil. Ne-a placut asa tare, ca a doua zi ne-am intors sa revizitam.

Pentru mai multe poze, click pe poza

18-Noiembrie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra, Pe la prieteni/Prin Oras/Prin parcuri | 4 comentarii

Flavour de Romania


Au trecut mai bine de doi ani de cand am parasit meleagurile mioritice.

Un gand subit ne-a aprins o scanteie de dor de tara. Am discutat, am facut calcule, am vorbit pe la servicii sa vedem daca am putea cumva sa facem o vizita pe meleaguri natale.

Asadar, cea mai mare problema cea a concediului  de la serviciu a trebuit luata in discutie. Problema amandoura a era ca nici unul dintre noi nu aveam mai mult de sase luni vechime la locurile de munca. Asta insemna ca nu puteam beneficia de concediu cu plata. Alta problema era apropierea sarbatorilor, perioada in care noii angajati sunt „sacrificati” la locul de munca, pentru ca altii cu senioritate sa isi poata petrece sarbatorile prin locuri exotice sau cu familia. Asadar, singura perioada in care puteam sa ne luam concedii fara plata era la sfarsitul lui Octombrie.

Binenteles ca pentru o calatorie de mai mult de 26 de ore dus-intors si peste 2000 de dolari, trebuia sa ne luam macar doua saptamani.

O alta varianta ar fi fost dupa sarbatori, insa riscam sa ne prinda 2 anisori cu pitica, caz in care eram obligati sa ii luam loc in avion, adica inca vreo 800$.

Asadar, ne-am hotarat: 16 octombrie pana pe 27 octombrie.

Ne-am facut bagajele cu doar 1 zi inainte. Entuziasmul ne lipsea cu desavarsire. Numai gandul la drumul atat de lung parca ne demoraliza complet. Am reusit sa umplem doua geamantane cu haine si cateva cadouri simbolice.

Andrei ne-a dus la aeroport. Actele la vedere, bagajele la cala, biberonul cu lapte in rucsac, somniferul pentru Julia la indemana.

Avionul era un airbus de vreo 450 de locuri. Speram la asa un avion sa gasim un loc liber pentru Julia… ghinion. Avionul era plin ochi. Ba mai mult, era o adevarata gradinita la coada la imbarcare. Cel putin 20 de copii de toate varstele. Nici nu apucam sa ne suim in avion, ca Julia a inceput o criza de nervi cu urlete, zbateri, agitatii, de abia o mai tineam in brate. Nu apucasem sa ii dam somniferul, speram ca o sa adoarma singurica, pentru ca se cam apropia ora ei de somn. Acum sa va explic cum sta treaba cu somniferul. Exista un somnifer/calmant foarte slab pentru „calatorii” – Gravol, adica pentru toate „raurile” de calatorie: rau de masina, rau de mare, rau de autobuz, rau de avion, etc. Farmacistul iti recomanda sa il administrezi cu jumatate de ora inainte de calatorie. Problema este ca in cazul avionului, iti mai recomanda ca dupa decolare sa ii dai copilului sa manance sau sa bea ceva ca sa i se desfunde urechile… asadar, un pic de contradictie… ca daca ii dai somnifer inainte, nu poti sa ii mai dai sa pape dupa, si daca sta cu urechile infundate, poate sa se complice in otite sau mai stiu eu ce…

Aproape 2 ore in continuu a urlat si s-a zbatut Julia, fara sa putem sa ii facem nimic. Plimbatul era exclus din cauza turbulentelor. Nici culcata nu puteam sa o punem pentru ca ne obligau sa o tinem vertical cu centura de siguranta atasata. La un moment-dat toata lumea din jurul nostru se mutase in capatul celalat al avionului, la coada la toaleta. O bunicutza s-a oferit sa calmeze copilul ea insasi, eram exasperati, imi venea sa deturnez avionul si sa ne intoarcem acasa la Montreal. De baut nu reuseam sa ii dam sa bea nimic, nici sa manance. I-am fortat un pic de Gravol… nu stiu cat a intrat, pentru ca il scuipa… intr-un final a adormit… insa cosmarul avea sa reinceapa peste nici 3 ore… a fost cumplit.

Escala la Paris a fost usoara, ne-am incadrat in timp, insa tot dificil cu Julia, pentru ca era inca obosita… nu dormise decat cateva ore, iar la Paris era deja ziua si avea impresia ca trebuie sa se trezeasca… nu ne intelegeam deloc cu ea… era foarte nervoasa si capricioasa… in avionul spre Bucuresti a dormit tot drumul si nu ne-a mai dat de furca, insa este cumplit sa stai nemiscat pe scaun cu copilul in brate, fara sa poti sa faci nimic de frica sa nu il trezesti.

In Romania, cel mai incantati am fost de intalnirile cu oamenii de care ne era dor si carora inca le mai pasa de noi si nu ne uitasera inca.

Regretul a fost ca nu am reusit sa petrecem atata timp cat ne-am fi dorit cu toata lumea. Eram constienti ca viata in Romania nu o sa se opreasca pe loc doar pentru ca am aterizat noi acolo, oamenii se vor duce la servicii, vor fi ocupati cu problemele cotidiene… stiam asta, si multumim pentru timpul pe care si l-au rupt ca sa il petreaca cu noi chiar si doar pentru cateva ore.

Nici nu stim cand s-au dus 10 zile, insa, parca ca intr-un vis eram din nou pe acelasi aeroport ca acum doi ani si mai bine.

Am reusit sa mergem si la Medlife sa ne facem niste analize generale… suntem bine, sanatosi tun… vroiam sa fim siguri ca Julia este ok cu urechile, pentru ca nu prea manca… era ok si ea… dar ca in purul stil romanesc cu care ne dezobisnuisem, doctorita i-a prescris repede niste picaturi de ureche… doar asa preventiv… ca „cine stie”…

Ca impresii generale despre Romania…

  • nu am gasit prea multe schimbari timpul a stat in loc.
  • oamenii sunt posaci si agitati… rar vezi un zambet amabil. Am intrat intr-un restaurant mai de fitze. Dupa vreo 15 minute de asteptare, ne-am saturat si am strigat chelnerul care ne-a apostrofat „De ce strigati asa, ce, m-ati vazut ca stau degeaba?”… poate avea dreptate omu’, ca era ocupat, dar asa ceva nu zici la niste clienti…
  • condusul in Bucuresti cel putin este mult mai plin de adrenalina decat in Montreal
  • mi s-a parut ciudat sa parchez masina fara sa platesc parcare… in centrul Montrealului nu exista locuri de parcare gratuite
  • masinile sunt parcate in toate directiile si pe unde se apuca.
  • ne-au impresionat placut pasajul Basarab, mall-ul de pe Timisoarei (AFI sau asa ceva) si centrul vechi al capitalei – singurele noutati pe care am apucat sa le vedem.
  • s-au ieftinit aproape la jumatate apartamentele in Bucuresti fata de cand am plecat.
  • jumatate din fostii colegi de serviciu ori sunt someri ori lucreaza prin alte parti
  • KFC-ul inca e mult mai tare decat in Canada
  • Steaua e pe locul 8 si Serban Huidu a omorat 3 oameni si cel mai probabil o sa fie achitat.

1-Noiembrie-2011 Posted by | Calatorii, de-a mama si de-a tata, despre prieteni si familie..., Despre viata noastra, Romania VS Canada | 11 comentarii

Toamna a venit


De vreo doua saptamani incoace, toamna isi intra in drepturi.
Au inceput sa se ingalbeneasca frunzele, ploi, nopti reci. si foarte reci.
Banuiesc ca din cauza diferentelor de temperatura dintre zi si noapte lumea se imbolnaveste destul de usor. La serviciu aud din ce in ce mai des despre copiii unora care din cauza recelii „chiulesc motivat” de la scoala.
Ne-a luat si pe noi un pic… insa cel mai nasol este ca ploaia ne tine in casa. Ne uitam prin poze pe unde ne plimbam anul trecut pe vremea asta… si regretam ca stam in casa, insa nu avem de ales.

Cand avem ocazia incercam sa iesim macar prin parcurile din zona. Insa nici aici nu putem sa stam prea mult. odata cu venirea serii, ne termina tantarii. Julia inca mai are pe fata urmele ultimului atac.

Intr-una din seri, in parc era o doamna cu fiica si catelul. Mama tot facea poze fiicei si catelului si socotind dupa aparatul foto si indicatii, parea sa fie profesionista. Nu a rezistat binenteles tentatiei sa ii faca niste poze si Juliei. Am intrat in vorba cu ea si am aflat ca eram vecini de bloc si ca e foto reporter – Esperanza Sanchez… dupa nume probabil mexicanca…

Am rugat-o sa ne trimita pozele pe mail…

Această prezentare necesită JavaScript.

 

1-Octombrie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra, Pe la prieteni/Prin Oras/Prin parcuri | 7 comentarii

Taxi


Nu vreau sa generalizez, insa astea sunt impresiile mele din prima mea calatorie cu taxiul.

Weekendul trecut am avut pentru a treia oara aceeasi problema cu masina. In mers fiind, am ramas subit fara curent. Nimic nu mai mergea, nici macar semnalizarea.

De data asta ne-a prins in drum spre nasii Juliei (cam la 25 de km distanta). Ce era si mai nasol, era faptul ca pe langa ca eram cu Dana si Julia in masina, „pana de curent” a intervenit pe unul dintre cele mai lungi poduri de iesire din Montreal, Pont Champlain, care claie peste pupaza, mai era si in reparatii si se circula doar pe doua benzi, bara la bara.

O avarie pe pod ar fi insemnat pe de o parte blocarea grava a traficului pe pod, multe ore de asteptare probabil pentru ca o echipa de interventii sa ajunga pana la noi sa ne tracteze, o gaura frumusica in buget pentru tractare.

Norocul nostru a fost ca desi nu mai era nici un strop de curent in baterie, totusi cumva (probabil alternatorul) reusea sa tina motorul in functiune.

Cu inima stransa cat un purice, am mers usurel-usurel prin trafic, fara semnalizare sau avarii… stiam ca daca se opreste motorul eram terminati. Am reusit sa ajungem la nasii Juliei cu masina. Am oprit motorul, si am incercat din nou sa pornesc… sufletul… bateria era goala.

Am incercat sa profitam totusi de vremea frumoasa si de faptul ca eram in vizita, fara sa ne mai gandim la problema cu masina… speram ca daca se raceste alternatorul, va incepe sa bage din nou curent si problema se va rezolva de la sine, asa cum s-a mai intamplat si pana acum.

Ultima data cand am avut problema, m-am grabit la un service sa o repar. Nu au avut ce sa ii faca. Totul mergea struna. Mi-au zis ca s-ar putea sa fie din cauza alternatorului, sa nu mai bage destul curent, dar numai atunci cand se incalzeste… problema care din pacate nu se poate simula artificial sau testa… prin urmare, nu am facut nimic, pentru ca nu erau siguri si eu speram sa se insele… ei bine nu s-au inselat in privinta diagnosticului…

Insa de data asta, alternatorul a murit cu desavarsire.

Sambata seara, dupa vizita, ne-am suit in masina… a avut putere bateria cumva sa porneasca motorul, insa deindata ce am aprins farurile, mi-am dat seama ca aia a fost ultima suflare a bateriei. Se stinsesera toate becurile de pe bord, farurile nu mai functionau, iar cel mai grav, daca incercam sa accelerez un pic mai tare, motorul incepea sa se inece, si tragea sa se opreasca… si chiar daca ar fi mers motorul, sa merg noaptea 25 km pe autostrada fara faruri sau stopuri era exclus.

Nasul Juliei ne-a sarit fara sa ezite in ajutor, si mi-a intins cheile de la masina lui. Am mutat scaunul Juliei in masina lui, si m-am suit la volan. Dupa doi ani de cutie de viteza automatica, acum puneam pentru prima data piciorul pe un ambreiaj – Masina nasilor este manuala. Mi-am dat seama instantaneu ca nu mai aveam habar sa conduc o masina cu cutie de viteze manuala, pentru ca nu imi mai aminteam pozitiile vitezelor sau mansalierului. Dupa un scurt instructaj verbal, eram gata de drum.

Am ajuns numaidecat acasa. Mi-a fost un pic ciudat sa conduc manuala, insa m-am descurcat.

Duminica dimineata eram in fata casei lui Ovidiu sa ii returnez masina si (speram eu) sa reusim sa ii facem ceva la a noastra, macar sa ma duca pana inapoi acasa. Ne-am sucit, ne-am invartit, cabluri, baterii in paralel, in serie, in cruce, in postul pastelui, in PASTELE MASinii… de treaba… nu mergea in nici un chip. Tot ce am reusit sa reparam a fost becul de la faza scurta de la masina lui Ovidiu. M-am apucat sa sun la toate service-urile din zona pe o raza de 3 km, ca nu vroiam sa platesc prea mult la tractare. Venisem pregatit cu lista de acasa… Duminica? Service deschis? Doar in vise!!!

Am apelat atunci tot la bunavointa cumatrului sa ma duca acasa si pe mine.

M-am intors acasa des-mashinat cu coada intre picioare.

Luni urma sa dau telefon la un service sa imi tracteze masina de la adresa cumatrului Ovidiu si sa mi-o repare. Dana urma sa o recupereze pentru ca muncea mai aproape de cumatru, ajungea deci mai usor, iar eu urma sa ma ocup sa duc/aduc pe Julia la gradinita, si in acelasi timp sa ma si duc la propriu-mi serviciu… treaba care s-a dovedit a fi realizabila doar cu ajutorul taxiului sau cu inchirierea unei masini pentru o zi-doua. Varianta a doua a picat datorita orelor neconvenabile de dus/adus masina… asadar am ramas cu taxiul ca unica optiune.

Asadar luni dimineata la ora 7.00 am pus mana pe telefon si am sunat o companie de taxiuri la nimereala. Mi-a raspuns o tanti dupa ce am asteptat vreo 2-3 minute la telefon. Mi-a zis ca o sa trimita imediat un taxi la adresa. Ce mi s-a parut ciudat a fost ca nu mi-a cerut numar de telefon sau nume (probabil ca au caller ID). M-am grabit sa iau copilul cu scaun de masina cu tot si sa cobor. Nu mi-am dat seama ca „imediat” s-a dovedit a fi 15 minute intr-un final. Ma rog. M-am suit in masina pe scaunul din spate, pentru ca oricum nu aveam de ales – scaunul din fata nu se foloseste pentru clienti. Traseul era de acasa la gradinita, lasam copilul, si de la gradinita la serviciu. Tariful este de 1.6$/km+3.3$/pornire+0.6$/min. Totul a mers conform planului pana am ajuns la gradinita. Acolo soferul mi-a zis ca el iese din tura, si ca nu poate sa ma duca la urmatoarea adresa. Nici nu m-a intrebat cat de departe este sau ceva… pur si simplu m-a scuipat din masina cu copil si scaun cu tot, si mi-a spus ca o sa cheme un coleg sa ma ia mai departe, „imediat”. Am tot sperat ca primul „imediat” de 15 minute a fost doar o intamplare nefericita, insa se pare ca firma de taxi vroia sa isi respecte standardele… asadar am asteptat iarasi alte 15 minute… bine macar ca Julia si scaunul ei erau la caldurica in gradinita…

Al doilea taxi era exact ca primul. Ce m-a surprins la aceasta scurta peripetie cu taxiul a fost faptul ca desi nu conduceau agresiv, ci chiar enervant de lent, totusi am ajuns mai bine decat as fi mers cu propria masina, datorita benzilor rezervate pentru transportul in comun si taxiuri, benzi pe care nu indrazneste nimeni sa le atinga mai ales in orele de varf. Soferii erau atat de relaxati si plictisiti, incat nu au atins nici macar o data semnalizatorul. Masinile, ambele erau „de dus la doctor”… aveau aprins pe bord becul de „check engine”, care te avertizeaza ca este ceva in neregula cu masina, si ambele masini aveau peste 250.000 km.

Bilantul final: 32$/12 km – cca 25 minute de traseu plus peste 30 de minute de asteptare… zero $ bacsis.

15-Septembrie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra | 9 comentarii

Julia face chestii…


Iata prima lectie de catarare a Juliei la panou.

In lipsa de munti, ne descurcam si noi cum putem….

 

 

 

Iar aici incearca un numar de echitatie, insa ceva este in neregula… o problema de proportii sta in calea Juliei…

 

4-Septembrie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra | Lasă un comentariu

Julia prinde viteza…


Am reusit in sfarsit sa gasim o gradinita acceptabila pentru Julia.

Este o gradinita pe gustul nostru. Curata, spatioasa, luminoasa, anglofona/francofona si in sfarsit pentru prima data, una IEFTINA.

Daca ai noroc si perseverenta, in Montreal poti prinde un loc la o gradinita subventionata de stat. Asta inseamna ca gradinita primeste bani de la stat, iar tu nu platesti decat 7$/zi. Nu exista nici o conditie care sa te limiteze sa alegi o astfel de gradinita… nu iti trebuie decat un pic de noroc.

Pana acum am mers pe subventia de la stat acordata direct parintilor, insa spre deosebire de cea de mai sus, aceasta este suspusa unor conditii financiare, adica iti da inapoi un procent din ce platesti la gradinita, in functie de venitul familial. La venitul nostru, noi ajungeam sa platim in final cam 15$/zi. Asadar acum vom simti o mica relaxare din punct de vedere financiar, ceea ce e bine, dar cel mai important este ca am gasit o gradinita cu conditiile pe care ni le doream pentru Julia.

Cat despre pitica, acum este peste tot…

Iata cateva poze relevante, la care am muncit ceva ca sa prindem asemenea cadre… in restul pozelor Julia este destul de rapida incat lipseste cu desavarsire…

Această prezentare necesită JavaScript.

30-August-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra | 1 comentariu

Ottawa


In primul rand vrem sa ne cerem scuze fata de Alin (din Ottawa), ca am ratat de data asta ocazia sa ne cunoastem.

Am fost la Capitala. Capitala Canadei Ottawa este de vreo 3 ori mai mica ca suprafata decat Montrealul, dar doar de doua ori mai mica la numarul populatiei… deci teoretic si statistic mai aglomerata. Vizita noastra a durat numai o zi (doar 2-3 ore de Montreal). Am plecat sambata dimineata si ne-am intors seara. Scopul vizitei: Festivalul Lalelelor. Arealul vizitat: Centrul turistic (pe o raza de vreo 5 km). Asadar nu am putut proba datele statistice, si nu putem povesti nimic despre viata cotidiana din Ottawa sau arhitectura orasului, care va ramane deocamdata un mister si pentru noi.

Asadar, ca niste cercetasi constiinciosi, ne-am facut temele. Am intrat pe internet, am scos harti, obiective turistice, trasee, obiective culturale organizate cu ocazia Festivalului.

Ce stiam inainte sa ajungem era ca sunt doua parcuri importante care limiteaza oarecum „centrul turistic”: Major’s Hill Park (mai central si mai popular fiind foarte aproape de cladirea impunatoare a Parlamentului) si Commissioners Park (mai putin popular si din cauza asta mai putin „populat”, mai aerisit, insa mult mai frumos, fiind localizat pe malul unui lac – Dow’s Lake). Problema pe care am avut-o si pe care cred ca o au multi vizitatori cu Comissioners Park este faptul ca nu prea poti sa il gasesti prin intermediul internetului. Denumirea nu apare pe Goolge Maps, iar pe site-ul festivalului nu i se da adresa exacta. (click aici pentru harta)

Tot de pe internet am aflat ca pe perioada festivalului este destul de dificil sa gasesti parcare in centrul orasului, asa ca am hotarat sa o parcam la vreo 5 km de centrul orasului, pe traseul unui autobuz ((21) care era laudat pe site ca fiind autobuzul care face perfect turul centrului turistic). O chestie la care nu ne gandisem insa era faptul ca Ottawa se afla exact la granita dintre doua provincii Ontario si Quebec. iar autobuzul respectiv trecea din Gatineau (Quebec) in Ottawa (Ontario), prin urmare doua orase diferite in doua provincii diferite. Autobuzul respectiv era un fel de intercity, care trecea destul de rar. Asta ne-a costat aproape o ora de asteptat in statie cand a trebuit sa ne intoarcem sa luam masina. Deasemenea ne-am dat seama ca de fapt locuri de parcare in centru gasesti berechet, chiar mai ieftine decat cat am dat noi pe 4 bilete de autobuz (cca. 14$)

Somn verticalizat - Julia

Somn verticalizat - Julia

Tot in plan era rucsacul pentru Julia, ceea ce ne-am dat seama ca a fost o alegere gresita. Am ajuns la concluzia ca in oras este mai avantajos un carucior, orasul fiind destul de accesibil din punctul asta de vedere, astfel, Julia ar fi putut sa doarma intr-o pozitie mai buna… rucsacul doar pentru teren accidentat (gen drumetii, munte, etc).

Caldura mare, nene Iancule

Caldura mare, nene Iancule

Mancare nu ne-am luat de acasa… buna decizie, pentru ca a fost foarte cald si nu stiu cat de bine ar fi rezistat mancarea la pachet.

Parlamentul

PARLAMENTUL - (Pentru toate pozele, click pe poza)

Dupa ce ne-am calcat in picioare cu muuulti turisti in zona Parlamentului, ne-am dat usor seama ca cele peste 3 milioane de lalele plantate in toata Ottawa erau de fapt imprastiate pe parcele micutze, si nu la un loc cum ne-am fi asteptat, si in plus, fiind ultimul weekend al festivalului, lalelele erau cam trecute. Zona Parlamentului ne-a impresionat. Ne-am apropiat foarte mult de sentimentele pe care le aveam cand vizitam diverse capitale Europene. Exterioarele cladirilor arata bine (unele imbatranite fortzat cu vopsea neagra ca sa imite funinginea si imaginea de invechit), nu am vazut insa nici un interior, si am o banuiala ca as fi fost dezamagit, neridicandu-se la pretentiile Europei.

Ce ne-a mai frapat era prezenta romanilor… Fara nici o indoiala ca dupa franceza si engleza, romana era a treia limba la festival, insa identitatea nationala lipsea cu desavarsire. Ma gandeam ca nici un roman din cei prezenti nu ar fi in stare sa fie mandru de originile lui, cum am vazut italienii ca arboreaza steagul pe masini, sau tot felul de minoritati (mai minoritare decat romanii) care nu se jeneaza sa poarte pe umeri drapelul national de origine. De obicei romanii cand aud romaneste in jurul lor, se intorc cu spatele si se fac ca nu se vad unul pe celalalt.

Cele doua parcuri sunt legate de un traseu superb pe malul unui canal (vezi aici). Traseul se poate face cu orice mijloc de transport, de la autobuze turistice, autobuze de transport in comun, masina, bicicleta/role (pista speciala), sau varianta pentru care am optat pentru cei aproape 7 km – pe jos (deasemenea pista separata). Traseul este extraordinar, plin de gazon pe care te puteai desfata in liniste, copaci infloriti, din loc in loc bancutze, mici lacuri amenajate, decorat cu aceasta unica ocazie, din loc in loc cu sute de mii de lalele.

Odata ajunsi la Commissioners Park, oboseala micului traseu a fost spulberata de frumusetea parcului. Cele mai multe lalele din tot orasul se aflau probabil in acest parc la un loc. Culori diferite si specii nenumarate incantau un curcubeu de vizitatori din toate colturile lumii… imigranti fascinati de frumusetea primitoare a Canadei… am ingrosat si noi randurile…

A fost o iesire reusita. Ottawa ne-a incantat, si ne gandim sa o vizitam cat de curand posibil.

25-Mai-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra, Pe la prieteni/Prin Oras/Prin parcuri | , , , | 1 comentariu

Ne biciclim… sau cel putin incercam (reloaded)


Astazi am avut o zi superba.

Prima zi, dupa o iarna care parea ca nu se mai termina, in care am profitat de soare. Dupa ce miercuri si joi ne-am plimbat din doctor in doctor, spital, clinica, etc, ca sa aflam ce are Julia (de vreo saptamana are niste simptome ciudate, lipsa de pofta de mancare, temperatura) – si am aflat ca are un virus, insa nimeni nu a stiut sa ne spuna ce fel de virus, doar ca este contagios, si ca o sa treaca de la sine in cateva zile – am hotarat sa profitam de acest weekend prelungit (doar vineri avem liber), doar noi trei, in familie, absolvind astfel pe oricine ar putea sa intre in contact cu Julia si virusul ei misterios.

Asadar, de sfintele sarbatori, nu o sa mergem la biserica, nici in vizite, ci o sa ne relaxam cum putem mai bine in trei.

Astazi a fost o vreme superba. Desi nu a fost extraordinar de cald, soarele era puternic, si te mangaia pe fata, vestindu-ti duios ca se apropie primavara. A fost o zi in care as fi putut sa adorm pe iarba sub razele soarelui. Danutza, si-a luat bicicleta si a inceput sa exerseze. Se pare ca este adevarat ce se spune… odata ce inveti sa stai pe bicicleta, nu uiti. Ma asteptam sa fi uitat un pic din ce exersase data trecuta. Spre surprinderea mea, insa, nu numai ca nu uitase nimic de prima data cand a incercat si a progresat binishor, insa la fiecare „tura” pe care o facea, devenea din ce in ce mai sigura pe ea, mai stabila. In maxim doua ore cat a exersat astazi, a ajuns sa ghidoneze cat de cat controlat, chiar sa si pedaleze. Un progres la care sincer nu ma asteptam.

Imi aduceam aminte cat de mult ne chinuiam cand eram copii sa invatam sa mergem pe bicicleta. Eram la tzara, la bunici, unde imi petreceam aproape intreaga vacanta de vara. Bunicu’ avea o bicicleta cu cadru inalt. Noi eram atat de mici ca nici nu se punea problema sa ajungem la pedale peste cadru, ce sa mai discutam de sha… Si uite asa, cu un picior pe sub cadru, cu o mana agatata de gard, incercam eu cu vara-miu pe rand sa invatam sa mergem pe bicicleta lui bunicu… Parca paralel imi amintesc deasemenea ca la Moreni (acasa la parinti) aveam o bicicleta pe masura mea care desi dadea in gol din cand in cand, era echipata cu rotzi laterale… deasemenea imi amintesc cum taica-miu ma tinea de sa si imi dadea drumul fara sa stiu, si eu mergeam cativa metri, pana imi dadeam seama ca nu ma mai tine de sa, si atunci cadeam…

Nu imi mai amintesc exact cand si cum am invatat sa merg intr-un final pe bicicleta, insa gandindu-ma la trecut, pare si acum un proces luuuung si dureros…

De-aia cand ma uit acum la Danutza cat de repede invata, sunt complet fascinat… sa mai zica careva ca, „copiii prind mai repede decat adultii”… la chestia cu bicicleta cel putin, deja am indoieli…

Nici cazaturile nu au lipsit, stati linistiti, fara ele nu se poate. Deocamdata, pe ziua de azi am bifat doar doua cazaturi cu doua mici julituri… nimic grav… maine mergem sa cumpararm genunchiere si cotiere… „Antrenamentul” il facem in parcarea unei biserici din apropiere. Este o parcare a carei configuratie este perfecta pentru invatarea mersului pe bicicleta… are pante de diferite dimensiuni si inclinatii, chiar si iarba verde pentru fani si cameraman. De obicei parcarea este goala, astazi insa, veneau masini si oameni in continu, care se duceau sa participe la cutumele bisericesti din vinerea mare… insa nu a fost prea mare problema… mai printre masini, mai printre oameni, Danutza s-a descurcat remarcabil, testandu-si astfel simturile de echilibru/viraje/frane/autoconservare/control, in situatii concrete…

In timp ce Danutza exersa de zor, eu si Julia ne distram copios in iarba… si ne bucuram de portia sanatoasa de vitamina D.

Această prezentare necesită JavaScript.

Iata si filmultez-ul cu „Lectia 2” cum am promis ultima data.

23-Aprilie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra, Pe la prieteni/Prin Oras/Prin parcuri, Sport | | 2 comentarii

Ne biciclim… sau cel putin incercam


Saptamana asta si cealata din urma ne-am dat cu capul de toate ofertele, toate variantele, ca sa vedem cum putem sa profitam si noi in sfarsit de pistele de biciclisti care impanzesc Montrealul.
Primavara a inceput sa isi intre in drepturi, si biciclistii deja se arata din ce in ce mai des. Foarte multi folosesc acest mijloc de transport pentru a ajunge la serviciu. Pentru familiile cu copii prea mici ca sa poata merge ei insisi pe biciclete, exista trei alternative: un scaun care se monteaza direct pe bicicleta in spate sau in fata, un gen de RICȘĂ joasa, care pe langa transport, le ofera copiilor si un confort sporit, ferindu-i de vant, ploaie, praf, etc. Pentru cei care au copii mai mari si nu vor sa leneveasca intr-un scaun, dar nu vor nici sa stea dupa ei, exista o a treia alternativa… un fel de bicicleta fara roata din fata.

.

Noi am ales pe cea mai convenabila dintre acestea – prima, care este si cea mai ieftina.

Problema acum este cu Danutza, care nu a pus in viata ei piciorul pe o bicicleta. Asadar trebuia sa invete.

Dupa vreo 2-3 filmulete instructive de pe youtube… (aici)… nu parea mare lucru. Potrivit filmuletelor in maxim 2-3 ore esti expert. Eu eram un pic circumsperct, insa nu vroiam sa ii tai avantul Danutzei care avea un entuziasm foarte motivant.

Dupa ce am gasit o bicicleta pe masura ei (una care sa ii permita sa atinga solul, calare pe sa), ne-am pus pe invatat…

Iata ce a iesit… la drept vorbind, dupa doar o ora de exersat, a facut progrese mari. Reuseste sa isi dea drumul la vale fara sa puna picioarele jos… urmatoarea lectie… cum sa vireze…

Ieri am facut si botezul ciclistic si al Juliei… nu prea ne-a lasat frigul si vantul sa profitam prea mult, insa destul cat sa ne dam seama ca piticei ii place…

Casca, si cu fesul pe dedesupt, tot larga este…

17-Aprilie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra, Sport | | 2 comentarii