Danutzii de peste ocean

"Daca vrei sa cunosti intr-adevar pe cineva, trebuie sa calatoriti impreuna."

Sucrerie de la Montagne


Ieri ne-am hotarat sa iesim la o mica plimbare cu mici influente turistice.
Am consultat pagina meteo a Montrealului. Weekendul asta a fost foarte frumos. A inceput deja sa se simta ca vine primavara. Soare arzator, cu dinti ce e adevarat, insa foarte placut. Atmosfera este una de primavara.
Zapada a inceput sa dispara aproape de tot. Mici fasii de zapada au mai ramas ici si colo pe unde nu au reusit sa intre razele soarelui.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Am vorbit cu Ovidiu si Mary (vecinii nostri din bloc) si am hotarat.
Duminica trebuie sa iesim la plimbare… undeva frumos… o „Sucrerie”

Scurta paranteza istoric-culturala:

Exact in perioada asta a anului, Quebecosii au o traditie: vizitele la asa numitele „Sucreries”… adica locuri unde se colecteaza si se fabrica produsele din seva de artzar. Artarul, pe langa simbolul Canadei, de care este mandru orice canadian, mai este si exploatat si folosit in scopuri culinar-turistice… cam cum este folosita dulceata de trandafiri in Bulgaria, sau Absinth-ul in Austria, sau mai stiu eu ce produs cu caracter local. Nu este un ingredient extraordinar de bun, nici nu se foloseste in cantitati industriale la gatit sau in mancarurile de zi cu zi… in schimb este un produs reprezentativ.
Produsul princpial din care deriva celelalte produse din „artzar” este siropul de artzar. Practic recolteaza direct din tulpina copacului seva artzarului pe care dupaia o fierb ca sa elimine o mare parte din apa. Ce ramane este un sirop foarte dulce… de aici si denumirea de „sucrerie”. La consistenta seamana cu siropul din dulcetzurile romanesti, culoarea este rosiatica, gustul este unul specific… foarte dulce.
Alte produse care deriva din acest sirop este un gen de ciubuc moale turnat direct in zapada (sirop fiert mai tare), si tot felul de mancaruri gatite cu sirop de artar: placinte cu carne cu sirop de artar, chiftele cu sirop de artar, pana si castraveti murati cu sirop de artar.
Pe vremuri aceste sucrerii aveau doar scopuri productive. In zilele noastre au in special scopuri turistice. In principiu, daca esti norocos poti gasi o sucrerie cu un pic de iz istoric, amenajata intr-un spatiu care inca se mai pastreaza rural, in mijlocul naturii si a padurilor de artari. Insa cele mai multe s-au transformat pur si simplu in mici restaurante/bufeturi, care functioneaza pe sistemul „all-you-can-eat” si cu meniu standard, traditional

Dupa un scurt research pe internet, am ales sa mergem la unul cat mai rustic.

Sucrerie de la Montagne este una dintre cele mai cu traditie pe care le-am gasit. Aceasta se gaseste la vreo 50km vest de Montreal, la marginea unui orasel numit Rigaud. Era pentru prima data cand mergaem asa departe cu masina noastra.

Cu inima un pic stransa (pentru ca nu stii niciodata cand te lasa ceva la masina… are totusi aproape 20 ani) am plecat la drum duminica in jur de ora 11.00. Ovidiu cu Mary si cu fetitza lor de numai 6 ani Andreea, au mers cu masina lor. Si ei tot masina la mana a doua au… un pic mai noua ca a noastra, insa si ea cu mici probleme. (partea proasta este ca daca te lasa masina in drum, ai cele mai mari sanse sa te lase in autostrada (drumurile principale aici sunt in general autostrazi), si daca se intampla, nici nu ai voie sa te dai jos din masina. Trebuie sa astepti sa te tracteze o firma speciala pentru tractari de pe autostrada, care are tarife extrem de mari… 300-400$… mai mult ca masina).

Asadar, ne-am luat inima in dinti, am imbracat-o bine pe Julia i-am facut bagajul ei special cu tot ce ii trebuie, am montat-o in scaunul de copil pe bancheta din spate, si la drum…

Autostrazile sunt ca in palma… o mare diferenta fata de strazile din Montreal. Poti merge pe autostrada fara probleme cu viteza maxima legala (100km/h)… 3-4 benzi pe sens, trafic aerisit.

Odata ce am iesit de pe autostrada am intrat in zona oraselului Riguard. Un orasel micutz, marginit de paduri. Prin padure drum asfaltat, cu multe vile de-o parte si de alta a strazii multe dintre ele se puteau inchiria. Arata ca un mic satuc turistic. Am vazut acolo chiar si o ferma de cai de unde puteai sa faci trasee calare, prin padure, binenteles trasee amenajate (poteci si intersectii cu drumul semnalizate corespunzator).

Ajunsi la Sucrerie, am intrat direct intr-o parcare enorma, plina ochi, cu masini din Montreal si Ottawa. Am vazut cateva masini cu numar de USA. Ceea ce mi-a confirmat ca alegerea facuta a fost una buna. Se pare ca este o sucrerie destul de apreciata.

Din parcare puteai lua sania trasa de doi armasari enormi (ei mai mari cai pe care i-am vazut vreodata. Aveau copita cat capul meu), care te plimba pe un gen de drumuri forestiere printre copaci, pana la cabana. Evident ca sania respectiva era 100% turistica, pentru ca din parcare puteai vedea printre copaci deja cabana… nu erau nici macar 500m… dar era fun cu carutza… Noi am preferat sa mergem pe jos.

Sucreria arata ca o cabana de munte, construita numai din lemn. De jur imprejur avea alte mici cabanutze tot din lemn care aveau diverse intrebuintari. Una era brutarie, alta era un magazin de suveniruri, alte cateva erau pentru cazare. Atmosfera era intr-adevar rustica. Fiecare copac avea cel putin o galeata de colectare a sevei de artar… asta era elementul original al sucreriei. Oriunde priveai erau turisti curiosi care ridicau capacul la cate o galeata si bagau degetul in galeata dupaia in gura… Am incercat si noi evident… nu puteam sa facem discrepanta. Ne-am muiat degetele in seva de artar… se simtea un pic dulce… era foarte diluat… puteai foarte usor sa o confunzi cu apa chioara…

In fata cabanei principale (restaurantul), se afla o coada de vreo 20 de persoane, care asteptau sa isi cumpere bilete. Ne-am asezat si noi la coada, desi nici nu stiam cat costa sau ce primim in schimb la biletul acela. Initial ma asteptam sa fie un gen de tur cu ghid in care sa ne arate cum se produce siropul de artar si ce unelte folosesc… etc…

Nici pe departe… biletul pe care il cumparai cu 33$/persoana, era de fapt masa „all-you-can-eat” de la restaurant. Ne-am luat bilete, si ne-am dus in restaurant. Foarte frumos amenajat, cu aer rustic, parea un vechi hambar/grajd transformat cu gust intr-o mare sala de mese. Am facut un mic calcul… avea o capacitate de vreo 450-500 de locuri, si era plin ochi.

Avea amenajata o mica scena pe care cantau de zor doi baieti: unul cu chitara, altul cu vioara… un gen de country dar in franceza. Erau foarte haiosi si lumea se distra teribil. In fata scenei era un ring de dans pe care se inghesuiau zeci de copii sa danseze. Servirea a fost ireprosabila. Foarte serviabili si amabili. Orice observatie sau cerinta aveai pentru ei, iti raspundeau cu zambetul pe buze si rezolvau in cateva miscari. Mancarea trebuie sa recunosc ca nu a fost pe gustul meu, pentru ca nu mancasem niciodata chestii din alea. O ciorba de naut, niste specialitati cam nasoale din carne (meatballs, carnati, palcinte), piureu, un gen de omleta foarte groasa care arata mai degraba ca o crema de zahar ars dar mai uscata, niste muschi prajit, niste sunca prajita crocant si la sfarsit clatite (Pancakes) si placinta de zahar. Pe masa nu lipsea binenteles castravetele murat, sfecla rosie si binenteles nelipsitul sirop de artar, care puteai sa il adaugi la orice fel principal de pe masa. Am vazut pe cineva care si-a pus sirop de artar peste placinta cu carne…

In rest foarte multa voie buna si dans, si relaxare.

Brutaria care se afla langa cabana producea pe banda rulata paine pe vatra atat pentru restaurant cat si pentru vanzare. Era foarte buna. Foarte asemanatoare cu paine rotunda din Romania. Langa brutarie se fabrica siropul de artar (prin fierberea pur si simplu a sevei extrase din copac).

Am vizitat si magazinul de suveniruri, dupa care cu burtile pline ne-am suit in masini si ne-am intors acasa.

Juliei i-a placut foarte tare iesirea noastra la „munte”… a dormit tot timpul, chiar si atunci cand distractia era maxima, si formatia canta si mesenii aplaudau… nu a avut nici o problema. Dupa ce i-a dat Danutza de mancare la gura unui semineu… s-a culcat la loc.

A fost o zi frumoasa.

Reclame

8-martie-2010 - Posted by | Calatorii | , , , , , , , , , ,

Un comentariu »

  1. […] nu vor neaparat sa guste admosfera de sarbatoare specifica in jurul unei mese cu produse specifice (cum am facut si noi anul trecut pentru prima data), gradina botanica a creat o alternativa […]

    Pingback de Jardin Botanique – reloaded « Danutzii de peste ocean | 3-aprilie-2011 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: