Danutzii de peste ocean

"Daca vrei sa cunosti intr-adevar pe cineva, trebuie sa calatoriti impreuna."

Cuba (IV)


Am pastrat acest ultim articol pentru cea mai buna parte a vacantei noastre.

Inca de cand eram in Romania si incepuse toata nebunia cu Antalia si hotelurile de 5 stele ultra-all-inclusive, am zis ca macar o data in viata sa incercam si noi asa ceva. Pur si simplu sa te urci in avion si sa te lasi pe mana „lor”, sa lenevim la soare si sa ne relaxam complet. In sfarsit momentul sosise, sa lasam laoparte modul nostru tipic de calatorie cu alergatura, sa vedem sa cunoastem cat mai mult cu preturi cat mai ieftine, si sa imbratisam trandavia, lenea si pensionareala unui hotel all-inclusive.

S-a dovedit ca este greu sa schimbi obiceiurile unor ogari batrani. Desi partea cu cheltuiala putina si cazarea ieftina ne-a ocolit, totusi spiritul de aventurieri s-a activat imediat cum am calcat pe pamant Cubanez. Nu am putut sa luptam impotriva chemarilor trubaduresti decat primele doua zile, in care practic nu am facut mare lucru decat sa ne relaxam. Nu am reusit insa sa lenevim la soare pe marginea piscinei… ce-i drept nici vremea nu era prea buna in acest sens, in schimb ne-am relaxat plimbandu-ne pe plaja sau prin mare

Prima zi.

Prima zi de vacanta s-a deschis foarte promitator. Inainte de aterizare, pilotul a coborat avionul pe la 500-1000 de metri, sub plafonul de nori razleti, si ne-a facut turul de onoare al insulei Cayo Coco. A fost sublim. Un peisaj cum numai la televizor poti vedea, un peisaj care ar putea sa aprinda dorinta de zbor oricarui neinaripat. Azurul marii, combinat cu albul plajelor, cu maroul uleios al mlastinilor, cu canalele serpuinde printre padurile de mangrove… iti taia rasuflarea… pacat ca nu am avut la indemana un aparat foto… ne-a prins pe nepregatite…

In sfarsit avionul s-a oprit pe pista aeroportului Cayo Coco. Cum s-a deschis usa, un murmur al pasagerilor… si am inteles si noi de ce deindata ce am ajuns in dreptul usii. Un aer puternic de Cuba de lovea in fata. Vantul era destul de puternic, insa era foarte cald si umed… o adevarata surpriza mai ales pentru cei care erau satui de aerul rece si uscat al iernii Canadiene.

Aeroportul Cayo Coco era mai mult o cladire in mijocul campului cu maxim 10 locuri de parcare pentru autobuze in fata. De la si pana la avion trebuia sa mergi pe jos direct pe pista. Politistii iti aratau calea de urmat pana la ghiseurile vamale. Aici preafrumoasa noastra familie le-a dat standardele pe ste cap. Eu trageam de carutzul Juliei si ce alte bagaje mai aveam, iar Danutza o tinea pe Julia in brate, insa la ghiseu nu avea voie decat cate o persoana pe rand. Asadar eu m-am dus la un ghiseu iar Dana cu Julia la altul. Si de aici a inceput marea confuzie. Ne simteam ca in birocratia romaneasca: Dana avea un copil in brate care nu ii purta numele. Pasaportul ei era Romanesc si ale Juliei canadian, ca sa nu mai vorbesc de faptul ca Julia este inca blondutza… putea foarte bine sa fie copilul altcuiva, pentru ca pe pasaport nu sunt mentionate numele parintilor.

La mine a fost relativ simplu, pentru ca eram singur, insa cum am parasit ghiseul, probabil din cauza nelamuririlor de la Danutza, un politist s-a tinut numai scai de capul meu sa ma intrebe cate in cer si pe pamant… „Nu va faceti probleme… zicea el… este doar de rutina… De unde sunteti, de cand in Canada, cand ati fost ultima data in Romania, care a fost scopul calatoriei…”… pentru o simpla rutina, baiatul devenea chiar enervant… ca sa nu mai vorbesc ca isi lua notitze pe jumatate de hartie A4 cu un pix care nici macar nu scria prea bine… In tot timpul asta, eu trebuia sa trag de bagaje, sa car 2 trolere plus sa imping la carucior, pentru ca Danutza era la baie sa o schimbe pe Julia… Mai aveam putin sa ii zic lui militzian… „pune mana mai baiete si trage si tu de un troler daca tot nu-mi dai pace…”

Ce mi-a placut la aeroportul asta a fost detectorul de droguri (banuiesc)… un cocker spaniol batran de abia isi mai tara zilele, pe care un militian si el batran il plimba printre bagaje. Baia (singura din aeroport) a fost asaltata de turisti, in special femeile care se bateau pe un loc sa isi schimbe hainele groase canadiene cu hainele „de vacanta”, chiar costumele de baie.

La iesirea din aeroport nu erau decat 10 locuri de parcare speciale pentru autobuze. Fiecare autobuz avea arborat sigla agentiei de turism. Doar din acea imagine puteai deduce clar ca aeroportul fusese conceput doar pentru acest scop… sa duca si sa aduca turisti.

Intre aeroport si hotel nu am facut decat 10-15 minute, timp in care, un ghid ne-a explicat in mare ce urmeaza sa facem, cum si in ce fel cu check-inul si cu bacsisul pentru baiatul care te ajuta cu bagajele. Am primit un mic pliant care ne amintea de intalnirea de a doua zi cu agentul de voiaj, pe care nu trebuia sa o ratam in nici un chip. Peisajele din autobuz nu au fost deloc interesante. un drum drept printr-o padure deasa de arbusti comuni. Ici-colo puteai zari cate un palmier. Deasupra plutea lin un vultur.

Am ajuns la hotel. Ne-am asezat civilizat la coada ca sa ne luam in primire camera. Speram ca daca ii dau receptionistei vreo 2-3 dolari pe sub tejghea, o sa poata sa imi dea o camera cu un pat mai mare pentru doua persoane in loc de doua paturi mici. Intr-unul puteam sa ne inghesuim toti trei. Nu s-a putut. Hotelul era la capacitate maxima, nu mai aveau nici o camera libera… am ridicat din umeri si am luat cheia… asta este… vedem noi cum ne descurcam in doua paturi… poate le lipim cumva… Surpriza a fost una foarte placuta cand am vazut cele doua paturi.

Paturi gigantice

Puteau dormi linistiti doi intr-un pat din ala. Cand le-am lipit era deja mult prea mult loc pentru toti trei. Nu am zabovit prea mult in camera. Ne-am schimbat in cateva secunde si am iesit afara. Eram foarte entuziasmati sa vedem cum arata hotelul, curtea, si mai ales marea si plaja.

Un pescarus entuziasmat s-a grabit sa ne ureze bun venit din zbor… fix in capul meu… noroc ca aveam sapca cu Londra… sau poate asta era problema pescarusului.

Gainatz de pescarus

Am fost foarte incantati de locatie. Ne-am bucurat de primii pasi ai Juliei prin nisip. La inceput foarte timizi. Chiar ii era frica un pic. Dupaia nu o mai puteai scoate de pe plaja. Apa era buna de baie, insa vantul rece si puternic. Am intrat decat pana la genunchi, destul cat sa ii oferim Juliei distractia maxima in apa si nisip.

Pe plaja

Restul zilei l-am petrecut numai prin hotel.

Ziua doi

A doua zi era deja considerata pierduta, din cauza intalnirii cu ghidul de la agentie in jurul orei 11. Era o intalnire pe care nu trebuia sa o pierzi, si intr-adevar s-a dovedit a fi foarte informativa. Am aflat despre diferitele extra-activitati pe care le puteam face (extra adica pe bani). Am aflat cate ceva despre Cuba, cubanezi, bacsisuri, trabuce, serviciile hotelului, incluse si platite, etc.

Dupa lunga sedinta cu agentul, s-a facut pranzul, am mancat, binenteles ca Julia a trebuit sa doarma vreo 2 ore, deci s-a cam dus si ziua a doua, fara prea multe evenimente. Cel putin ne-am relaxat, ne-am plimbat din nou pe plaja… a fost linistit… mai spre seara chiar a dat si o scurta rapaiala, cat sa ude un pic terasele.

O scurta rapaiala

Ziua trei.

Ziua trei era practic de hotarare pentru extra-activitati, insa chiar daca decideai ce vrei sa faci, tot trebuia sa astepti pana in ziua patru ca sa te intlnesti din nou cu agentul, si sa ii spui ce vrei sa faci. Agentul asta avea program reglat cam din doua in doua zile la fiecare hotel de pe insula. Astazi nu avea la hotelul nostru, noroc insa ca lasase la receptie programul lui personal, deci stiam intre ce si ce ora il gasim si la ce hotel. O alta varianta ar fi fost sa il sunam si sa rezervam activitati, insa telefoanele trebuiau platite, si nu erau deloc foarte ieftine.

La capatul celalalt al insulei se afla cea mai frumoasa plaja din zona, Playa Pilar. Un autobuz circula regulat dintr-un capat in celalalt al insulei Cayo Coco, de mai multe ori pe zi, si il poti folosi de cate ori vrei doar platind un bilet zilnic, destul de ieftin. Asadar, pentru ca tot vroiam sa vedem si vestita plaja, si poate sa vizitam si un alt hotel din lantul hotelier Sol, am hotarat sa mergem noi dupa agent. Am ales sa il intlnim la unul din hotelurile despre care auzisem ca este foarte popular „Trip”. Aveam vreo ora la dispozitie sa vorbim cu el si sa vizitam si hotelul pana la urmatorul autobuz spre plaja Pilar. Hotelul Trip ni s-a parut cel putin scarbos. Probabil foarte apreciat de tineri, pentru ca se vedea de la o posta ca era extrem de aglomerat, probabil cu capacitate mult mai mare… insa felul extravagant in care era construit il facea sa puta… la propriu. Hotelul era construit exact peste un mic canal, care insa probabil ca secase sau ceva, ca micul canal se transformase intr-o mare baltoaca/mlastina cu apa statuta, care putzea ingrozitor.

Mlastina de la Trip

Alte impresii, la hotel au fost ca am stat vreo 10 minute la coada la bar ca sa beau o racoritoare, si una buna, am admirat cativa fazani absolut superbi in libertate

fazan

… Ne-am bucurat ca nu am ales hotelul asta, si am apreciat si mai mult hotelul pe care l-am ales.

Asadar cam aici s-a oprit perioada de relaxare si pensionareala, si a inceput perioada de aventura si experiente excitante.

Autobuzul era etajat, descoperit, pentru turisti. Intregul traseu avea vreo 45 km, insa stiam ca opreste la fiecare hotel de pe insula, asadar, am ales etajul superior, ca sa putem sa admiram peisajele. S-a dovedit a fi o idee nu prea buna. Pe langa faptul ca batea vantul destul de tare, intre anumite hoteluri erau chiar si 15 km, in care soferul nu ne menaja deloc… abia puteai sa tii ochii deschisi de vantul care te lovea in freza. Julia dupa vreo 5 km si-a bagat nasul la caldurica la pieptul lu’ tati si a adormit pana la destinatie. Noroc ca pentru ea luasem un hanorac cu gluga.

La Playa Pilar ne-am oprit direct la restaurant. Era un restaurant pescaresc chiar langa plaja, ceva de genul restaurantelor de la Vama Veche. Fara curent, fara WC, insa acolo am avut revelatia cu mancarea.

restaurantul pescaresc de pe plaja Pylar

Faptul ca nu ingredientele fac mancarea insipida, ci modul cum sunt gatite. La terasa aia pescareasaca am mancat cea mai buna mancare din intreaga vacanta. Am iesit pe plaja. Vremea ne era din nou potrivnica. Vantul era foarte puternic. Clubul acvatic de pe plaja de unde puteai inchiria barci/caiace/hidrobiciclete sau plimbari cu catamaranul, era inchisa din cauza vremii. Un catamaran imens acostase aproape de plaja, insa era unul din extra-activitatile platite de la un alt hotel, care aducea turistii pe plaja Pilar ca sa le arate minunatia… Am profitat de ocazie sa vad si eu cu ochii mei cum arata un catamaran de 40-60 de persoane pe viu. Mi-am luat ochelarii si tubul de snorkeling si am pornit inot pana la catamaran. Speram pe drum sa fotografiez si ceva spectaculos pe sub apa… ghinion… in afara de nisip alb, nu era mai nimic de fotografiat. O stea de mare dupa care a trebuit sa ma scufund cativa metri ca sa fac o poza miscata, si un racusor mult prea rapid si cu trac de aparat foto…

stea de mare

Insa cel putin am apucat sa ma sui pe catamaran si sa vorbesc un pic cu echipajul si turistii de la bord. Ce ma interesa era sa vad daca as fi putut sa o iau pe Julia intr-o astfel de experienta. Catamaranul nu avea decat doua camere: un WC si o camera de schimb, care nu erau mai mari decat o toaleta de tren personal CFR. In rest o platforma goala, pe alocuri acoperita, pe care in mod sigur te batea vantul si te stropea apa de nu-ti mai trebuia…

Ce a fost intr-adevar spectaculos in aceasta a treia zi, nisipul de la Playa Pilar, care punea renumele plajei la locul ei. Un nisip atat de fin incat il puteai usor compara cu varul, sau cu faina. Pe drumul spre plaja cu autobuzul ne-am bucurat pe alocuri de niste peisaje sublime. Un drum solitar care strabatea o intindere azurie, presarata din loc in loc cu zmocuri de mangrove… superb… Ne-am facut o idee despre hotelurile de pe insula, pentru ca autobuzul avea statiile chiar in lobby-urile deschise ale acestora. Printre acestea poate cel mai impresionant a fost Sol Cayo Guillermo si Iberostar.

lobby impresionant

Ne-am intors la hotel si ne-am petrecut restul zilei la hotel. Am Jucat minigolf, ne-am plimbat pe plaja si am „escaladat” stanca din dreptul hotelului. Stanca era dovada clara a morfologiei coraliere a intregii insule. Un gen de burete din piatra, care se zdrobea si dizolva in bataia valurilor. Am desbatut „amatoriceste” problema constructiilor hoteliere ce pareau fara fundatie si prea putin consolidate din cauza lipsei de suport terestru solid… Dar cum nu suntem ingineri, cel mai probabil ca am batut campii in briza marii.

stanca

Ziua patru

Pentru ziua asta am programat o extra-excursie. Salupa „007 style”. Un autobuz culegea turisti dornici de la toate hotelurile, si ii ducea intr-o locatie special amenajata pentru asemenea activitate. Intreg traseul era conceput pentru partea sudica a insulei, adica undeva intre insula Cayo Coco si Cuba. Ti se dadea la dispozitie jacheta de salvare, salupa de doua persoane si 10 minute de instructiuni despre cum sa manipulezi barca si modul in care sa o conduci.

Barca era foarte usor de condus. Avea un volan ca masina si o maneta ca un schimbator de viteze cu 2 viteze si manshalier. Mansalierul insa nu ni l-a prezentat, pentru ca nu aveam nevoie sa il folosim, era doar pentru manevre sofisticate. Modul de calatorie era in sir indian. Practic trebuia sa mergi dupa salupa din fata ta, si sa respecti semnalele din maini ale acesteia, si binenteles sa transmiti semnalele din maini la barca din spatele tau.

Eram singurii care ne prezentasem cu copil atat de mic. Cei mai mici dupa Julia cred ca erau doi baieti pe la vreo 16 ani. Ne dadusem seama ca eram oarecum speciali, pentru ca nu aveau vesta de salvare pe masura Juliei, si dintr-o data organizatorii s-au aratat foarte grijulii la adresa noastra. Ni s-au oferit conditii „speciale” cum ar fi sa fim ultimii care incheie sirul indian, oferta pe care am refuzat-o si le-am specificat in mod special sa nu ne trateze diferit fata de ceilalti. Au ridicat din umeri si si-au vazut de treaba.

Barcile erau echipate cu motoare puternice, si… cam atat. Erau pur si simplu goale, nu aveau decat carcasa din fibra de sticla. Te simteai la un moment-dat ca intr-o copaie cu motor. Nici scaune, nici macar niste manere de care sa te tii.

Ne inchipuiam ca traseul ne va duce prin canale si vom admira mangrovele si fauna si flora specifica.

[youtube:http://youtu.be/tzThoopNfbg%5D

Foarte curand aveam sa ne dam seama ca tot traseul cu salupa se axa mai mult pe elementul de viteza, viraje bruste si adrenalina. Modul de deplasare: sir indian pe principiul „ce fac eu, sa faca toti”, directia: zig-zag, tocmai pentru a experimenta viraje adrenalinice. Dupa vreo 2-3 viraje de 120% la o viteza de vreo 30-40 km la ora, in care salupa aproape ca se inclina la 45%, Danutza si Julia au inceput sa urle isteric. Eu radeam isteric. Dupa alte 5-6 viraje s-au oprit din urlat si au inceput sa aprecieze… insa era totusi un pic cam extrem, asa ca m-am hotarat sa pun in aplicare maiestria mea de sofer, si sa mai atenuez din extremismul zig-zagurilor… dupa ce am incercat sa tai vreo 2-3 viraje, mi-am dat seama ca era mai rau. practic taiam perpendicular valul pe care il lasa in urma salupa din fata, si traseul meu, desi mai drept devenea foarte denivelat, ceea ce era mai rau. Asadar nu aveam incotro, trebuia sa o iau dupa ceilalti.

[youtube:http://youtu.be/gxukeaHRzvQ%5D

Destinatia traseului era un canal printre mangrove plin de pesti colorati. Canalul era special facut pentru snorkeling. Exact pe mijlocul canalului era suspendata o sfoara, al carei scop nu l-am aflat decat dupa ce am ajuns in capatul canalului si a trebuit sa ma intorc. Nici nu imi dadusem seama ca pe canalul respectiv apa curgea, era un curent destul de puternic, si m-as fi descurcat mult mai greu daca nu aveam sfoara de care sa ma trag cu mainile. Tot la canalul respectiv era un ponton plutitor pe care veneau in vizita niste animalutze cel putin ciudate… un gen de castori care cresteau printre mangrove, si cu toate astea urau apa si nu stiau sa inoate…

pseudo-castori

[youtube:http://youtu.be/jFLd6aDhL9A%5D

Am incercat sa o bagam si pe Julia in apa, insa vesta de salvare pe care o adusesem cu noi din Canada avea un design ciudat, care nu permitea inotul, era conceputa sa te tina cumva pe spate, si sa iti suporte capul sa nu te scufunzi… pozitie pe care Julia nu a agreat-o deloc. Asadar a stat numai pe ponton, si a dat de mancare la pestisori.

[youtube:http://youtu.be/V6ZuXJpgkf4%5D

La intoarcere, aceleasi zig-zag-uri nebunesti.

In aceeasi locatie de unde luai salupele, puteai inota cu delfinii, insa locatia arata deplorabil. Un gard de metal ruginit in mijlocul apei imprejmuia in apa doi delfini. Intregul „bazin” nu era mai mare decat un teren de volei. Era cam deprimant. La intoarcere te astepta fotograful cu un laptop si o imprimanta color. 10$ poza A4.

Toata dupamiaza a plouat. Insa a fost ultima zi in care am avut parte de vant. Din acea zi, aveam sa avem parte numai de vreme frumoasa, demna de o vacanta de vara.

Ziua cinci.

Pentru ziua a cincea am ales o alta extra-activitate: Jeep Safari.

Aici ziua nu a inceput prea bine din cauza organizatorilor. Probabil din cauza vremii, au programat mai multe persoane decat aveau locuri, pe principiul „macar sa vina careva”… insa surpriza… fiind prima zi calduroasa si fara ploaie sau vant, dupa o perioada mai nasoala, toata lumea s-a inghesuit sa vina. Asadar „bietii” organizatori s-au trezit pe cap cu o droaie de turisti care platisera si rezervasera locuri pentru Jeep Safari.

Prima gafa pe care au facut-o a fost ca au intarziat la intalnire. Trebuiau sa vina la hotel cu jeep-urile si sa ne ia, insa pe langa faptul ca au intarziat, nu au ajuns la hotel decat cu 3 jeep-uri pentru 5 grupuri. Oferta spunea clar ca o sa ai „propriul Jeep”. Asadar, pe stilul aproape romanesc, ne-au zis ca o sa mergem la sediu si acolo o sa ne dea in primire propriul Jeep. La sediu, binenteles toate Jeepurile erau ocupate, asadar nu numai ca a trebuit sa ne combine cu un alt cuplu, dar nici macar Jeep nu ne-au dat… am avut o masina de talie mica… un fel de matiz un pic mai mare.

pseudo-jeep-ul

Pana si cei cu Jeep-urile au avut de comentat, pentru ca nici macar Jeep-uril nu erau Jeep-uri, erau ceva care aratau ca jeep-uri, insa aveau motor de 1.1 sau asa… si tractiune numai pe spate… fara trapa deasupra… (poza din prezentarea activitatii arata niste jeep-uri adevarate cu trapa).

Ma rog… am inghitit-o asa cum ne-a fost servita… alta optiune era sa renuntam si sa ne intoarcem la hotel… nu am vrut totusi sa pierdem oportunitatea de a vedea Cuba in detaliile ei intime.

Memorabil au fost prezentarile scurte de dinainte de plecare ale ghizilor: „Oamenii sunt foarte saraci si needucati. Traiesc in mizerie, insa sa nu vi se faca mila de ei. Asa le place sa traiasca si nu vor mai mult. O sa incerce sa va faca din vorbe, sa va pacaleasca, sa va vanda nimicuri la preturi mari. Nu-i credeti orice va spun. Majoritatea sunt sarlatani care traiesc de pe urma pacalirii turistilor. Daca cineva va zice ca ma cunoaste pe mine sau ca v-a servit aseara la hotel, sa nu-i credeti, va mint ca sa va faca sa le dati bani. Sunt cersetori inteligenti, o sa va recunoasca dupa bratara de la mana. Vor sti exact de la ce hotel sunteti. NU DATI BANI DE POMANA, cersetorii profita de naivitatea turistilor si pot castiga mai mult decat mine ca ghid. Pe de alta parte, trebuie sa stiti ca in Cuba nu sunt hoti. Nu trebuie sa va ascundeti portofelele sau sa incuiati usile la masina. Nimeni nu va incerca sa va fure nimic. Este o tara in care nu sunt droguri, deci criminalitatea este aproape inexistenta.”

Era incredibil modul in care gandeste. Incercam sa compar cu Romania comunista, si in mod sigur gaseam ceva similaritati. Modul de cersetorie mi-a adus aminte si de un film celebru „Filantropica”.

Asadar, zis si facut. Ne-am suit in masina si pe-aici ti-e drumul…

Prima oprire era la „Laguna de la Leche” (Lacul de lapte), unde trebuia sa facem o plimbare in barca pe lac. Nimic special la acest lac. Te-ai fi asteptat sa vezi ceva iesit din comun, culoare, sau peisaj… Singura explicatie pe care am primit-o in legatura cu numele lacului a fost ca pe lacul acela oamenii obisnuiau sa transporte laptele dintr-o parte in cealalta. Plimbarea cu barca a fost insa anulata din cauza intarzierii de la inceputul zilei cu Jeepurile. Asadar doar ne-a dus pana acolo, am stat 5 minute si am plecat. Nu inainte de a trece pe la un restaurant pescaresc de pe malul lacului, cu speranta ca turistii vor lasa ceva bacsisuri si pe acolo… nu cred ca au facut prea mult insa de pe umra grupului nostru… Un grup de trubaduri locali incercau sa anime atmosfera.

[youtube:http://youtu.be/Fa_kJqqimPo%5D

A doua oprire a fost orasul Moron (in traducere cocos – pasarea nu nuca), cel mai apropiat oras de insula Cayo Coco. Ni s-a povestit ca majoritatea servitorilor de pe insula Cayo Coco, sunt adusi in fiecare dimineata din acest oras. Orasul arata cam ca un sat mai rasarit din Romania. Pe ici-colo vedeai cateva case mai rasarite, insa nu cine stie ce. Suburbiile insa iti lasau senzatia de tiganie… murdar, neingrijit, fara simt estetic, vechi, deprimant. Din cand in cand mai vedeai si cate un bloc de maxim 4 etaje care imi aducea aminte de blocurile comuniste cu zidurile afumate.

tigania

tigania

Propaganda pro-Fidel Castro i Raul (fratele lui Fidel care conduce acum Cuba), era peste tot.

propaganda

In oras, prima oprire a fost „o gospodarie tipica cubaneza”. Practic casa unei familii, pusa la bataie pentru turistii curiosi. Oamenii aia locuiau insa acolo, deci practic intrai peste ei in casa, in fiecare camera, in curte, etc. Un adevarat ghetou… Curtea stramta era mai mult un coridor care facea legaura intre bucatarie si casa… era atat de stramta incat nu ai fi putut intinde mainile in lateral fara sa te lovesti de gard sau peretele casei. Camerele casei si ele la fel de stramte si inghesuite. Insa ce ne-a lovit cel mai tare a fost prezenta co-locuitorilor gospodariei. Dupa cum se scuzau ei, pentru ca era o casa „turistica”, autoritatile tocmai venisera in ziua aceea sa dez-insectizeze, prin urmare, din cauza substantelor, gandacii de bucatarie alergau nauciti peste tot, cu zecile… si nu erau orice gandaci de bucatarie, erau niste monstri de cam 10 cm in lungime (fara antene). Gazda noastra ii lua cu matura din cand in cand din calea turistilor. Un caine pricajit statea ascuns in cotetz, probabil socat de gigantele insecte care se plimbau in jurul lui. Era ingrozitor, nu am putut sta mai mult de 5 minute. Am iesit de urgenta scarbit.

Vis-a-vis de gospodaria cu pricina era un liceu. Asta parca m-a socat mai tare decat insectele gigantice. Firea mea curioasa m-a impins sa imi bag nasu’ un pic printre gratiile curtii scolii… si nu arata deloc bine. Curtea scolii arata mai mult ca o curte de inchisoare. Toata din beton, fusese probabil candva un teren de sport. Niste porti ruginite si niste cosuri de basket dezafectate stateau marturie. Insa acum terenul era neutilizabil. Era degradat, niste gauri  mari in beton si niste pietroaie in mijloc, aratau clar ca terenul nu mai fusese folosit de mult in scopuri sportive. Era ca si la puscarie, mai mult un loc de intalnire a elevilor in pauze.

curtea scolii

De jur imprejurul terenului erau camere mici fara geamuri si fara usi, cu pereti din beton netencuiti si cu acoperisuri din tabla. Aratau mai mult a grajduri… erau salile de clasa. Am reusit sa fac o poza intr-una din salile de clasa printre gratii, care avea un geam la strada. Bancile noi si ghiozdanele colorate si aparent noi ale elevilor aduceau putina culoare si lumina in camera intunecata. Nu stiu cum ar putea cineva sa invete in conditiile alea… probabil ca nici nu invata…

salile de clasa

Dupa scurta vizita la gospodarie, am fost dusi in centrul orasului, care era de fapt gara centrala. Se laudau cu aceasta gara ca fiind una din cele mai mari si pline de istorie monumente din Cuba…

gara Moron

Am fost curiosi, si am intrat… la fel de deprimant, de mizerie, de intuneric. Era intr-adevar ziua afara, insa inauntru era bezna, si becurile erau toate stinse, probabil pentru ca curentul electric este foarte scump.

gara Moron

Cainii vagabonzi isi traiau veacul printre gunoaiele si navetistii din gara. Se simtea saracia sa tristetea doar cand treceai pe langa oamenii care asteptau probabil urmatorul tren.

Pe peron la un bar, se vindeau sandwish-uri depozitate intr-un dulap de lemn care avea plasa de muste in loc de geamuri… erau peste 25 de grade…

sandwich-uri calde

Vitrinele frigorifice erau doar pentru bauturi. Ne-am plimbat timp de o ora prin zona garii. Multa mizerie, multe biciclete folosite pe post de taxi, prea putine masini vechi (emblematice pentru Cuba). Am intrat de curiozitate si intr-un magazin alimentar. In loc de casa de marcat aveau un cantar primitiv, mai mult ca o balanta, langa care scria mare pe o bucata de carton: „Nu mai avem orez”. Pe rafturile din spatele unei vanzatoare plictisite se aflau maxim 6 produse expuse, probabil de cativa ani, pe care nimeni nu le cumpara. Am avut un flash-back al vremurilor comuniste de acum 25 de ani.

alimentara

Dupa scurtul periplu in orasul Moron, am pornit la drum spre cel mai inalta locatie din zona. In drum ne-am oprit la un restaurant in aer liber. Restaurantul respectiv era mai mult un loc de barbaque, frumos amenajat, langa o cale ferata dezafectata.

Restaurant Rancho Palma

Cuplul cu care imparteam masina erau niste pensionari canadieni care mai fusesera exact in aceeasi excursie acum vreo 5 ani. Ei ne povesteau ca pe vremea aia chiar aveau jeepuri adevarate, iar linia ferata de la restaurant inca mai functiona, cu o locomotiva cu aburi… spuneau ei ca era deliciul turistilor. Trenul obisnuia sa faca un mic traseu in zona de vreo jumatate de ora, si ca era superb. Odata cu dezafectarea liniei ferate, patronul restaurantului nu a putut sa se aptina sa nu dezmembreze o bucata de linie ferata si sa si-o instaleze la el in curte… exact cum au facut romanii dupa revolutie cu sistemele de irigare… fiecare trebuia sa aiba o bucata in curte… de ce?… uite asa… ca sa nu fie mai prost ca vecinu’. „Restaurantul” era plin de baieti care vroiau ceva de la tine. trubaduri amatori, vanzatori ambulanti, era pe acolo un nene care plimba un sarpe pentru poze, altul plimba un papagal, altul o igoana. Unul iti vindea banane proaspete culese direct din „copac”… si cireasa de pe tort… la iesire te asteptau bucatarii care preagatisera friptura, sa le dai si lor cate ceva…

Restaurant Rancho Palma

Restaurant Rancho Palma

Restaurant Rancho Palma

Urmatoare oprire era cel mai inalt varf din zona. Nu prea erau munti in zona. Cel mai inalt cu care se mandreau avea vreo 300 de metri. Drumul pana acolo nu era asfaltat in intregime. Arata mai mult ca un drum forestier. Pantele abrupte au pus in dificultate cativa soferi neexperimentati. Sus era amenajat destul de dragutz. Aveau un gen de cabana care ne astepta cu masa plina de nuci de cocos si fructe de padure locale. Tot sus acolo era si un observator de vreo 7-8 metri din lemn, pe care canadienii se urcau cu frica in san, unii chiar pe burta sau pe fund, desi era o scara din lemn destul de teapana. Julia i-a facut pe toti de rusine cand s-a suit singurica pana sus. (o tinea binenteles tati de manutza). Deasupra acelui deal erau cateva zeci de vulturi care se invarteau intr-un dans bizar.

Pe varfuri cubaneze

Pe varfuri cubaneze

Urmatoare oprire a fost o ferma. Acolo am avut ocazia sa vedem ceva specii locale de inaripate domestice, si am calarit impreuna intr-un scurt tur de vreo 15 minute printr-o padure din apropiere. Am luat-o binenteles, spre uimirea tuturor si pe Julia.

[youtube:http://youtu.be/UeYsVNqcs38%5D

Nu pot sa zic ca a fost usor. A trebuit sa o tin in brate, si in acelasi timp sa si strunesc calul si uneori sa ma feresc de cracile pe sub care trebuia sa trecem… insa a meritat… Julia a fost foarte incantata, mai ales ca o vedea si pe mami calare in fata noastra.

In drum spre hotel am mai facut o scurta oprire la o ferma de crocodili, insa din cauza ca a inceput din senin sa ploua, vizita s-a sfarsit subit dupa doar cateva fotografii.

Ferma de crocodili

Ferma de crocodili

Ferma de crocodili

Ferma de crocodili

Cu toate neintelegerile si neconcordantele cu oferta initiala, putem sa spunem ca ziua a fost un real succes. Cald si frumos, ploaia nu a venit decat spre sfarsit cand ne intorceam deja la hotel.

Ziua sase.

Se facuse deja cald de vreo doua zile si clubul acvatic isi deschisese usile. Exact la timp pentru o plimbare in larg cu o „barca cu fundul de sticla”, special conceputa pentru vizitarea atolilor de corali din larg. Ne-am trezit de dimineata ca sa rezervam din timp un loc pe barca. Destul de curand ne-am dat seama ca fundul din sticla nu era deloc prea spectaculos. Cand vaporasul mergea, nu vedeai decat spuma marii care intra sub barca, iar cand stateai nu era nici un peste sub vapor ca sa il poti vedea. Capitanul vasului a luat la un moment-dat un pumn de paine si a intrat sub vapor ca sa atraga pestisorii. A functionat miscarea pentru cateva secunde.

[youtube:http://youtu.be/bSGKEN8agtA%5D

Ce era insa foarte spectaculos era sa faci snorkeling in larg. Vaporul mergea pana la corali in larg, si ancora acolo. Timp de jumatate de ora erai liber sa explorezi coralii din jurul barcii. Nu era curent sau valuri care sa iti puna viata in primejdie. Am facut cu randul, ca sa stea cineva si cu Julia pe vapor. Julia s-a distrat copios dand paine si banane la pestishori.

A fost pentru prima data cand am vazut pe viu corali, si desi nu erau atat de abundenti cum imi imaginam, totusi experienta a fost unica.

Dupamiaza ne-am hotarat sa incercam si noi pentru prima si ultima data piscina hotelului, ca sa nu zicem si noi ca nu am incercat-o si pe aia. Era foarte misto conceputa. Vreo 4 piscine comunicau intre ele prin mici cascade, permiteau scaldatul pentru toate varstele si abilitatile de inot. Cea mai mica avea apa de maxim 25 cm, si era perfecta pentru Julia… insa marea ramane mare…

Seara am reusit sa o tinem treaza pe Julia pana mai tarziu, si am asistat la spectacolul de seara de la hotel. Tema era Michael Jackson… un fel de tribut adus emblemei pop. Spectacolul a fost foarte reusit si entertaining.

Ziua sapte

Era ultima zi. La ora 4 dupamiaza trebuia sa ne ducem la aeroport, la ora 12 trebuia insa sa eliberam camera… asadar inca mai aveam jumatate de zi de petrecut. Am profitat de vremea frumoasa sa inchiriez un catamaran pentru o a doua excursie in larg la corali. Catamaranul era mic, de maxim 4 persoane.

[youtube:http://youtu.be/LSWWiM0Vgpc%5D

Un baiat de la centrul acvatic mi-a zis ca nu mai e nimeni interesat, asadar m-a luat doar pe mine pe catamaran… era ca o excursie VIP, doar pentru mine. Danutza si Julia au ramas la hotel… era cam periculos pentru pitica pe vaporas. Jumatate de ora cu capul in apa este destul ca sa te saturi de corali si pestisori. Vazusem in sfarsit tot ce imi dorisem.

Dupa ce m-am intors din larg, am scos bagajele afara in lobby, le-am lasat acolo si ne-a dus din nou la centrul acvatic, de data asta pentru o hidrobicicleta.

[youtube:http://youtu.be/bsfkQ2AtrUY%5D

Ne-am bucurat toti trei de privelistea exotica din larg. Am ocolit stanca, si ne-am intors.

Am ajuns la aeroport doar ca sa aflam ca are vreo 4 ore intarziere… era ciudat. In tot aeroportul nu erau decat doua avioane care trebuiau sa plece in ziua aia. Unul spre Ontario si al nostru care nu sosise inca. Desi foarte mic, aeroportul iti punea la dispozitie o intreaga gama de magazine de suveniruri si fast-food. Puteai sa iti cumperi orice doar din aeroport. Julia a adormit intr-un final in carucior dupa vreo cateva reprize de crize de oboseala.

Zborul a fost lin, fara evenimente. La Montreal ne asteptau iarasi temperaturile de sub 10 grade. Vacanta se terminase. Am ajuns pe la 1-2 noaptea. Am luat un taxi si am ajuns acasa.

The End.

Reclame

1-aprilie-2012 - Posted by | Calatorii

2 comentarii »

  1. Salut!
    Am ajuns pe blogul vostru pentru ca v-am vazut intr-o lista de Blogroll al lui Macrameu(Ionut Gavrilescu).Foarte misto blog aveti!
    Chiar mi-a ajuns „la sentiment”,pentru ca unul dintre visele mele este sa ajung pe continentul Nord American.
    Desi aveti articole lungi,nu m-am plictisit citind.Din ce vad,Cuba nu este un loc atat de rau cum se vehiculeaza in media.
    Cine scrie blogul asta chiar are talent.
    Bravo!

    Comentariu de Casparian Eugen Lucian | 2-aprilie-2012 | Răspunde

  2. Nu stiu daca am mai zis inainte, dar am realizat ca am fost chiar aproape de Cayo Coco, la capatul estic se chema Santa Maria, si am ajuns acolo din Remedios.

    Mi-a amintit de momente placute 🙂 sa calatoriti frumos.

    Comentariu de Mihai A. Pop | 4-aprilie-2012 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: