Danutzii de peste ocean

"Daca vrei sa cunosti intr-adevar pe cineva, trebuie sa calatoriti impreuna."

PACE – PEACE – PAIX


Hippy Vibe

Hippy Vibe

25-mai-2013 Posted by | Despre viata noastra | Un comentariu

Vise…


1

Untitled2

30-martie-2013 Posted by | Despre viata noastra | Un comentariu

Karina, bine ai venit!


Va prezentam cel mai nou membru al familiei Preda-Pavel.
Karina s-a nascut pe 2 Noiembrie 2012, la ora 9:24.
A cantarit 3,053 Kg, si 49.5 cm.

Big Family

Big Family

Nasterea a fost naturala, cu epidurala, si travaliul a durat “doar” 7 ore in comparatie cu a Juliei care a durat aproape 23.

Karina

Karina

4-noiembrie-2012 Posted by | de-a mama si de-a tata, despre prieteni si familie..., Despre viata noastra | 19 comentarii

Invatam codul morse de la… morse…


10-iulie-2012 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra | 4 comentarii

4 way splitter


Asadar, ma saturasem sa tot scot si sa bag mufe de la televizor la boxe, de la televizor la casti, de la xbox la aceleasi boxe sau aceleasi casti de fiecare data cand vroiam sa schimb ceva.

Problema era simpla. Doua inputuri (tv si xbox) si doua outputuri (casti si boxe). Cum faci ca sa le combini pe toate patru, fara sa fie nevoie sa schimbi mufe, ci doar sa apesi un buton.

Nimic complicat din punct de vedere electric… numai daca gasesti piesele necesare.

Norocul meu este ca am gasit un magazin de electronice la care gasesti orice… paradisul oricarui electronist.

Am folosit o carcasa de caseta miniDV, patru mufe jack, doua intrerupatoare cu cate 3 contacte (pentru stereo). Asta probabil ca e ceam mai greu de gasit piesa. mi-a luat vreo 20 de minute sa gasesc intrerupatorul asta printre sutele de modele pe care le aveau in magazin.

Cateva fire, cateva taieturi cu un cutter incins in foc, putin super-glue, si nu mai putin de 36 de lipituri cu pistolul de lipit… muuuulta rabdare… foarte migalos… dar am reusit…

Fata

 

Spate

22-aprilie-2012 Posted by | Iata ce pot face doua maini dibace | 4 comentarii

Ghici cine vine pe 1 Noiembrie?


Ghici cine vine pe 1 Noiembrie

9-aprilie-2012 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra | 17 comentarii

Cuba (IV)


Am pastrat acest ultim articol pentru cea mai buna parte a vacantei noastre.

Inca de cand eram in Romania si incepuse toata nebunia cu Antalia si hotelurile de 5 stele ultra-all-inclusive, am zis ca macar o data in viata sa incercam si noi asa ceva. Pur si simplu sa te urci in avion si sa te lasi pe mana “lor”, sa lenevim la soare si sa ne relaxam complet. In sfarsit momentul sosise, sa lasam laoparte modul nostru tipic de calatorie cu alergatura, sa vedem sa cunoastem cat mai mult cu preturi cat mai ieftine, si sa imbratisam trandavia, lenea si pensionareala unui hotel all-inclusive.

S-a dovedit ca este greu sa schimbi obiceiurile unor ogari batrani. Desi partea cu cheltuiala putina si cazarea ieftina ne-a ocolit, totusi spiritul de aventurieri s-a activat imediat cum am calcat pe pamant Cubanez. Nu am putut sa luptam impotriva chemarilor trubaduresti decat primele doua zile, in care practic nu am facut mare lucru decat sa ne relaxam. Nu am reusit insa sa lenevim la soare pe marginea piscinei… ce-i drept nici vremea nu era prea buna in acest sens, in schimb ne-am relaxat plimbandu-ne pe plaja sau prin mare

Prima zi.

Prima zi de vacanta s-a deschis foarte promitator. Inainte de aterizare, pilotul a coborat avionul pe la 500-1000 de metri, sub plafonul de nori razleti, si ne-a facut turul de onoare al insulei Cayo Coco. A fost sublim. Un peisaj cum numai la televizor poti vedea, un peisaj care ar putea sa aprinda dorinta de zbor oricarui neinaripat. Azurul marii, combinat cu albul plajelor, cu maroul uleios al mlastinilor, cu canalele serpuinde printre padurile de mangrove… iti taia rasuflarea… pacat ca nu am avut la indemana un aparat foto… ne-a prins pe nepregatite…

In sfarsit avionul s-a oprit pe pista aeroportului Cayo Coco. Cum s-a deschis usa, un murmur al pasagerilor… si am inteles si noi de ce deindata ce am ajuns in dreptul usii. Un aer puternic de Cuba de lovea in fata. Vantul era destul de puternic, insa era foarte cald si umed… o adevarata surpriza mai ales pentru cei care erau satui de aerul rece si uscat al iernii Canadiene.

Aeroportul Cayo Coco era mai mult o cladire in mijocul campului cu maxim 10 locuri de parcare pentru autobuze in fata. De la si pana la avion trebuia sa mergi pe jos direct pe pista. Politistii iti aratau calea de urmat pana la ghiseurile vamale. Aici preafrumoasa noastra familie le-a dat standardele pe ste cap. Eu trageam de carutzul Juliei si ce alte bagaje mai aveam, iar Danutza o tinea pe Julia in brate, insa la ghiseu nu avea voie decat cate o persoana pe rand. Asadar eu m-am dus la un ghiseu iar Dana cu Julia la altul. Si de aici a inceput marea confuzie. Ne simteam ca in birocratia romaneasca: Dana avea un copil in brate care nu ii purta numele. Pasaportul ei era Romanesc si ale Juliei canadian, ca sa nu mai vorbesc de faptul ca Julia este inca blondutza… putea foarte bine sa fie copilul altcuiva, pentru ca pe pasaport nu sunt mentionate numele parintilor.

La mine a fost relativ simplu, pentru ca eram singur, insa cum am parasit ghiseul, probabil din cauza nelamuririlor de la Danutza, un politist s-a tinut numai scai de capul meu sa ma intrebe cate in cer si pe pamant… “Nu va faceti probleme… zicea el… este doar de rutina… De unde sunteti, de cand in Canada, cand ati fost ultima data in Romania, care a fost scopul calatoriei…”… pentru o simpla rutina, baiatul devenea chiar enervant… ca sa nu mai vorbesc ca isi lua notitze pe jumatate de hartie A4 cu un pix care nici macar nu scria prea bine… In tot timpul asta, eu trebuia sa trag de bagaje, sa car 2 trolere plus sa imping la carucior, pentru ca Danutza era la baie sa o schimbe pe Julia… Mai aveam putin sa ii zic lui militzian… “pune mana mai baiete si trage si tu de un troler daca tot nu-mi dai pace…”

Ce mi-a placut la aeroportul asta a fost detectorul de droguri (banuiesc)… un cocker spaniol batran de abia isi mai tara zilele, pe care un militian si el batran il plimba printre bagaje. Baia (singura din aeroport) a fost asaltata de turisti, in special femeile care se bateau pe un loc sa isi schimbe hainele groase canadiene cu hainele “de vacanta”, chiar costumele de baie.

La iesirea din aeroport nu erau decat 10 locuri de parcare speciale pentru autobuze. Fiecare autobuz avea arborat sigla agentiei de turism. Doar din acea imagine puteai deduce clar ca aeroportul fusese conceput doar pentru acest scop… sa duca si sa aduca turisti.

Intre aeroport si hotel nu am facut decat 10-15 minute, timp in care, un ghid ne-a explicat in mare ce urmeaza sa facem, cum si in ce fel cu check-inul si cu bacsisul pentru baiatul care te ajuta cu bagajele. Am primit un mic pliant care ne amintea de intalnirea de a doua zi cu agentul de voiaj, pe care nu trebuia sa o ratam in nici un chip. Peisajele din autobuz nu au fost deloc interesante. un drum drept printr-o padure deasa de arbusti comuni. Ici-colo puteai zari cate un palmier. Deasupra plutea lin un vultur.

Am ajuns la hotel. Ne-am asezat civilizat la coada ca sa ne luam in primire camera. Speram ca daca ii dau receptionistei vreo 2-3 dolari pe sub tejghea, o sa poata sa imi dea o camera cu un pat mai mare pentru doua persoane in loc de doua paturi mici. Intr-unul puteam sa ne inghesuim toti trei. Nu s-a putut. Hotelul era la capacitate maxima, nu mai aveau nici o camera libera… am ridicat din umeri si am luat cheia… asta este… vedem noi cum ne descurcam in doua paturi… poate le lipim cumva… Surpriza a fost una foarte placuta cand am vazut cele doua paturi.

Paturi gigantice

Puteau dormi linistiti doi intr-un pat din ala. Cand le-am lipit era deja mult prea mult loc pentru toti trei. Nu am zabovit prea mult in camera. Ne-am schimbat in cateva secunde si am iesit afara. Eram foarte entuziasmati sa vedem cum arata hotelul, curtea, si mai ales marea si plaja.

Un pescarus entuziasmat s-a grabit sa ne ureze bun venit din zbor… fix in capul meu… noroc ca aveam sapca cu Londra… sau poate asta era problema pescarusului.

Gainatz de pescarus

Am fost foarte incantati de locatie. Ne-am bucurat de primii pasi ai Juliei prin nisip. La inceput foarte timizi. Chiar ii era frica un pic. Dupaia nu o mai puteai scoate de pe plaja. Apa era buna de baie, insa vantul rece si puternic. Am intrat decat pana la genunchi, destul cat sa ii oferim Juliei distractia maxima in apa si nisip.

Pe plaja

Restul zilei l-am petrecut numai prin hotel.

Ziua doi

A doua zi era deja considerata pierduta, din cauza intalnirii cu ghidul de la agentie in jurul orei 11. Era o intalnire pe care nu trebuia sa o pierzi, si intr-adevar s-a dovedit a fi foarte informativa. Am aflat despre diferitele extra-activitati pe care le puteam face (extra adica pe bani). Am aflat cate ceva despre Cuba, cubanezi, bacsisuri, trabuce, serviciile hotelului, incluse si platite, etc.

Dupa lunga sedinta cu agentul, s-a facut pranzul, am mancat, binenteles ca Julia a trebuit sa doarma vreo 2 ore, deci s-a cam dus si ziua a doua, fara prea multe evenimente. Cel putin ne-am relaxat, ne-am plimbat din nou pe plaja… a fost linistit… mai spre seara chiar a dat si o scurta rapaiala, cat sa ude un pic terasele.

O scurta rapaiala

Ziua trei.

Ziua trei era practic de hotarare pentru extra-activitati, insa chiar daca decideai ce vrei sa faci, tot trebuia sa astepti pana in ziua patru ca sa te intlnesti din nou cu agentul, si sa ii spui ce vrei sa faci. Agentul asta avea program reglat cam din doua in doua zile la fiecare hotel de pe insula. Astazi nu avea la hotelul nostru, noroc insa ca lasase la receptie programul lui personal, deci stiam intre ce si ce ora il gasim si la ce hotel. O alta varianta ar fi fost sa il sunam si sa rezervam activitati, insa telefoanele trebuiau platite, si nu erau deloc foarte ieftine.

La capatul celalalt al insulei se afla cea mai frumoasa plaja din zona, Playa Pilar. Un autobuz circula regulat dintr-un capat in celalalt al insulei Cayo Coco, de mai multe ori pe zi, si il poti folosi de cate ori vrei doar platind un bilet zilnic, destul de ieftin. Asadar, pentru ca tot vroiam sa vedem si vestita plaja, si poate sa vizitam si un alt hotel din lantul hotelier Sol, am hotarat sa mergem noi dupa agent. Am ales sa il intlnim la unul din hotelurile despre care auzisem ca este foarte popular “Trip”. Aveam vreo ora la dispozitie sa vorbim cu el si sa vizitam si hotelul pana la urmatorul autobuz spre plaja Pilar. Hotelul Trip ni s-a parut cel putin scarbos. Probabil foarte apreciat de tineri, pentru ca se vedea de la o posta ca era extrem de aglomerat, probabil cu capacitate mult mai mare… insa felul extravagant in care era construit il facea sa puta… la propriu. Hotelul era construit exact peste un mic canal, care insa probabil ca secase sau ceva, ca micul canal se transformase intr-o mare baltoaca/mlastina cu apa statuta, care putzea ingrozitor.

Mlastina de la Trip

Alte impresii, la hotel au fost ca am stat vreo 10 minute la coada la bar ca sa beau o racoritoare, si una buna, am admirat cativa fazani absolut superbi in libertate

fazan

… Ne-am bucurat ca nu am ales hotelul asta, si am apreciat si mai mult hotelul pe care l-am ales.

Asadar cam aici s-a oprit perioada de relaxare si pensionareala, si a inceput perioada de aventura si experiente excitante.

Autobuzul era etajat, descoperit, pentru turisti. Intregul traseu avea vreo 45 km, insa stiam ca opreste la fiecare hotel de pe insula, asadar, am ales etajul superior, ca sa putem sa admiram peisajele. S-a dovedit a fi o idee nu prea buna. Pe langa faptul ca batea vantul destul de tare, intre anumite hoteluri erau chiar si 15 km, in care soferul nu ne menaja deloc… abia puteai sa tii ochii deschisi de vantul care te lovea in freza. Julia dupa vreo 5 km si-a bagat nasul la caldurica la pieptul lu’ tati si a adormit pana la destinatie. Noroc ca pentru ea luasem un hanorac cu gluga.

La Playa Pilar ne-am oprit direct la restaurant. Era un restaurant pescaresc chiar langa plaja, ceva de genul restaurantelor de la Vama Veche. Fara curent, fara WC, insa acolo am avut revelatia cu mancarea.

restaurantul pescaresc de pe plaja Pylar

Faptul ca nu ingredientele fac mancarea insipida, ci modul cum sunt gatite. La terasa aia pescareasaca am mancat cea mai buna mancare din intreaga vacanta. Am iesit pe plaja. Vremea ne era din nou potrivnica. Vantul era foarte puternic. Clubul acvatic de pe plaja de unde puteai inchiria barci/caiace/hidrobiciclete sau plimbari cu catamaranul, era inchisa din cauza vremii. Un catamaran imens acostase aproape de plaja, insa era unul din extra-activitatile platite de la un alt hotel, care aducea turistii pe plaja Pilar ca sa le arate minunatia… Am profitat de ocazie sa vad si eu cu ochii mei cum arata un catamaran de 40-60 de persoane pe viu. Mi-am luat ochelarii si tubul de snorkeling si am pornit inot pana la catamaran. Speram pe drum sa fotografiez si ceva spectaculos pe sub apa… ghinion… in afara de nisip alb, nu era mai nimic de fotografiat. O stea de mare dupa care a trebuit sa ma scufund cativa metri ca sa fac o poza miscata, si un racusor mult prea rapid si cu trac de aparat foto…

stea de mare

Insa cel putin am apucat sa ma sui pe catamaran si sa vorbesc un pic cu echipajul si turistii de la bord. Ce ma interesa era sa vad daca as fi putut sa o iau pe Julia intr-o astfel de experienta. Catamaranul nu avea decat doua camere: un WC si o camera de schimb, care nu erau mai mari decat o toaleta de tren personal CFR. In rest o platforma goala, pe alocuri acoperita, pe care in mod sigur te batea vantul si te stropea apa de nu-ti mai trebuia…

Ce a fost intr-adevar spectaculos in aceasta a treia zi, nisipul de la Playa Pilar, care punea renumele plajei la locul ei. Un nisip atat de fin incat il puteai usor compara cu varul, sau cu faina. Pe drumul spre plaja cu autobuzul ne-am bucurat pe alocuri de niste peisaje sublime. Un drum solitar care strabatea o intindere azurie, presarata din loc in loc cu zmocuri de mangrove… superb… Ne-am facut o idee despre hotelurile de pe insula, pentru ca autobuzul avea statiile chiar in lobby-urile deschise ale acestora. Printre acestea poate cel mai impresionant a fost Sol Cayo Guillermo si Iberostar.

lobby impresionant

Ne-am intors la hotel si ne-am petrecut restul zilei la hotel. Am Jucat minigolf, ne-am plimbat pe plaja si am “escaladat” stanca din dreptul hotelului. Stanca era dovada clara a morfologiei coraliere a intregii insule. Un gen de burete din piatra, care se zdrobea si dizolva in bataia valurilor. Am desbatut “amatoriceste” problema constructiilor hoteliere ce pareau fara fundatie si prea putin consolidate din cauza lipsei de suport terestru solid… Dar cum nu suntem ingineri, cel mai probabil ca am batut campii in briza marii.

stanca

Ziua patru

Pentru ziua asta am programat o extra-excursie. Salupa “007 style”. Un autobuz culegea turisti dornici de la toate hotelurile, si ii ducea intr-o locatie special amenajata pentru asemenea activitate. Intreg traseul era conceput pentru partea sudica a insulei, adica undeva intre insula Cayo Coco si Cuba. Ti se dadea la dispozitie jacheta de salvare, salupa de doua persoane si 10 minute de instructiuni despre cum sa manipulezi barca si modul in care sa o conduci.

Barca era foarte usor de condus. Avea un volan ca masina si o maneta ca un schimbator de viteze cu 2 viteze si manshalier. Mansalierul insa nu ni l-a prezentat, pentru ca nu aveam nevoie sa il folosim, era doar pentru manevre sofisticate. Modul de calatorie era in sir indian. Practic trebuia sa mergi dupa salupa din fata ta, si sa respecti semnalele din maini ale acesteia, si binenteles sa transmiti semnalele din maini la barca din spatele tau.

Eram singurii care ne prezentasem cu copil atat de mic. Cei mai mici dupa Julia cred ca erau doi baieti pe la vreo 16 ani. Ne dadusem seama ca eram oarecum speciali, pentru ca nu aveau vesta de salvare pe masura Juliei, si dintr-o data organizatorii s-au aratat foarte grijulii la adresa noastra. Ni s-au oferit conditii “speciale” cum ar fi sa fim ultimii care incheie sirul indian, oferta pe care am refuzat-o si le-am specificat in mod special sa nu ne trateze diferit fata de ceilalti. Au ridicat din umeri si si-au vazut de treaba.

Barcile erau echipate cu motoare puternice, si… cam atat. Erau pur si simplu goale, nu aveau decat carcasa din fibra de sticla. Te simteai la un moment-dat ca intr-o copaie cu motor. Nici scaune, nici macar niste manere de care sa te tii.

Ne inchipuiam ca traseul ne va duce prin canale si vom admira mangrovele si fauna si flora specifica.

Foarte curand aveam sa ne dam seama ca tot traseul cu salupa se axa mai mult pe elementul de viteza, viraje bruste si adrenalina. Modul de deplasare: sir indian pe principiul “ce fac eu, sa faca toti”, directia: zig-zag, tocmai pentru a experimenta viraje adrenalinice. Dupa vreo 2-3 viraje de 120% la o viteza de vreo 30-40 km la ora, in care salupa aproape ca se inclina la 45%, Danutza si Julia au inceput sa urle isteric. Eu radeam isteric. Dupa alte 5-6 viraje s-au oprit din urlat si au inceput sa aprecieze… insa era totusi un pic cam extrem, asa ca m-am hotarat sa pun in aplicare maiestria mea de sofer, si sa mai atenuez din extremismul zig-zagurilor… dupa ce am incercat sa tai vreo 2-3 viraje, mi-am dat seama ca era mai rau. practic taiam perpendicular valul pe care il lasa in urma salupa din fata, si traseul meu, desi mai drept devenea foarte denivelat, ceea ce era mai rau. Asadar nu aveam incotro, trebuia sa o iau dupa ceilalti.

Destinatia traseului era un canal printre mangrove plin de pesti colorati. Canalul era special facut pentru snorkeling. Exact pe mijlocul canalului era suspendata o sfoara, al carei scop nu l-am aflat decat dupa ce am ajuns in capatul canalului si a trebuit sa ma intorc. Nici nu imi dadusem seama ca pe canalul respectiv apa curgea, era un curent destul de puternic, si m-as fi descurcat mult mai greu daca nu aveam sfoara de care sa ma trag cu mainile. Tot la canalul respectiv era un ponton plutitor pe care veneau in vizita niste animalutze cel putin ciudate… un gen de castori care cresteau printre mangrove, si cu toate astea urau apa si nu stiau sa inoate…

pseudo-castori

Am incercat sa o bagam si pe Julia in apa, insa vesta de salvare pe care o adusesem cu noi din Canada avea un design ciudat, care nu permitea inotul, era conceputa sa te tina cumva pe spate, si sa iti suporte capul sa nu te scufunzi… pozitie pe care Julia nu a agreat-o deloc. Asadar a stat numai pe ponton, si a dat de mancare la pestisori.

La intoarcere, aceleasi zig-zag-uri nebunesti.

In aceeasi locatie de unde luai salupele, puteai inota cu delfinii, insa locatia arata deplorabil. Un gard de metal ruginit in mijlocul apei imprejmuia in apa doi delfini. Intregul “bazin” nu era mai mare decat un teren de volei. Era cam deprimant. La intoarcere te astepta fotograful cu un laptop si o imprimanta color. 10$ poza A4.

Toata dupamiaza a plouat. Insa a fost ultima zi in care am avut parte de vant. Din acea zi, aveam sa avem parte numai de vreme frumoasa, demna de o vacanta de vara.

Ziua cinci.

Pentru ziua a cincea am ales o alta extra-activitate: Jeep Safari.

Aici ziua nu a inceput prea bine din cauza organizatorilor. Probabil din cauza vremii, au programat mai multe persoane decat aveau locuri, pe principiul “macar sa vina careva”… insa surpriza… fiind prima zi calduroasa si fara ploaie sau vant, dupa o perioada mai nasoala, toata lumea s-a inghesuit sa vina. Asadar “bietii” organizatori s-au trezit pe cap cu o droaie de turisti care platisera si rezervasera locuri pentru Jeep Safari.

Prima gafa pe care au facut-o a fost ca au intarziat la intalnire. Trebuiau sa vina la hotel cu jeep-urile si sa ne ia, insa pe langa faptul ca au intarziat, nu au ajuns la hotel decat cu 3 jeep-uri pentru 5 grupuri. Oferta spunea clar ca o sa ai “propriul Jeep”. Asadar, pe stilul aproape romanesc, ne-au zis ca o sa mergem la sediu si acolo o sa ne dea in primire propriul Jeep. La sediu, binenteles toate Jeepurile erau ocupate, asadar nu numai ca a trebuit sa ne combine cu un alt cuplu, dar nici macar Jeep nu ne-au dat… am avut o masina de talie mica… un fel de matiz un pic mai mare.

pseudo-jeep-ul

Pana si cei cu Jeep-urile au avut de comentat, pentru ca nici macar Jeep-uril nu erau Jeep-uri, erau ceva care aratau ca jeep-uri, insa aveau motor de 1.1 sau asa… si tractiune numai pe spate… fara trapa deasupra… (poza din prezentarea activitatii arata niste jeep-uri adevarate cu trapa).

Ma rog… am inghitit-o asa cum ne-a fost servita… alta optiune era sa renuntam si sa ne intoarcem la hotel… nu am vrut totusi sa pierdem oportunitatea de a vedea Cuba in detaliile ei intime.

Memorabil au fost prezentarile scurte de dinainte de plecare ale ghizilor: “Oamenii sunt foarte saraci si needucati. Traiesc in mizerie, insa sa nu vi se faca mila de ei. Asa le place sa traiasca si nu vor mai mult. O sa incerce sa va faca din vorbe, sa va pacaleasca, sa va vanda nimicuri la preturi mari. Nu-i credeti orice va spun. Majoritatea sunt sarlatani care traiesc de pe urma pacalirii turistilor. Daca cineva va zice ca ma cunoaste pe mine sau ca v-a servit aseara la hotel, sa nu-i credeti, va mint ca sa va faca sa le dati bani. Sunt cersetori inteligenti, o sa va recunoasca dupa bratara de la mana. Vor sti exact de la ce hotel sunteti. NU DATI BANI DE POMANA, cersetorii profita de naivitatea turistilor si pot castiga mai mult decat mine ca ghid. Pe de alta parte, trebuie sa stiti ca in Cuba nu sunt hoti. Nu trebuie sa va ascundeti portofelele sau sa incuiati usile la masina. Nimeni nu va incerca sa va fure nimic. Este o tara in care nu sunt droguri, deci criminalitatea este aproape inexistenta.”

Era incredibil modul in care gandeste. Incercam sa compar cu Romania comunista, si in mod sigur gaseam ceva similaritati. Modul de cersetorie mi-a adus aminte si de un film celebru “Filantropica”.

Asadar, zis si facut. Ne-am suit in masina si pe-aici ti-e drumul…

Prima oprire era la “Laguna de la Leche” (Lacul de lapte), unde trebuia sa facem o plimbare in barca pe lac. Nimic special la acest lac. Te-ai fi asteptat sa vezi ceva iesit din comun, culoare, sau peisaj… Singura explicatie pe care am primit-o in legatura cu numele lacului a fost ca pe lacul acela oamenii obisnuiau sa transporte laptele dintr-o parte in cealalta. Plimbarea cu barca a fost insa anulata din cauza intarzierii de la inceputul zilei cu Jeepurile. Asadar doar ne-a dus pana acolo, am stat 5 minute si am plecat. Nu inainte de a trece pe la un restaurant pescaresc de pe malul lacului, cu speranta ca turistii vor lasa ceva bacsisuri si pe acolo… nu cred ca au facut prea mult insa de pe umra grupului nostru… Un grup de trubaduri locali incercau sa anime atmosfera.

A doua oprire a fost orasul Moron (in traducere cocos – pasarea nu nuca), cel mai apropiat oras de insula Cayo Coco. Ni s-a povestit ca majoritatea servitorilor de pe insula Cayo Coco, sunt adusi in fiecare dimineata din acest oras. Orasul arata cam ca un sat mai rasarit din Romania. Pe ici-colo vedeai cateva case mai rasarite, insa nu cine stie ce. Suburbiile insa iti lasau senzatia de tiganie… murdar, neingrijit, fara simt estetic, vechi, deprimant. Din cand in cand mai vedeai si cate un bloc de maxim 4 etaje care imi aducea aminte de blocurile comuniste cu zidurile afumate.

tigania

tigania

Propaganda pro-Fidel Castro i Raul (fratele lui Fidel care conduce acum Cuba), era peste tot.

propaganda

In oras, prima oprire a fost “o gospodarie tipica cubaneza”. Practic casa unei familii, pusa la bataie pentru turistii curiosi. Oamenii aia locuiau insa acolo, deci practic intrai peste ei in casa, in fiecare camera, in curte, etc. Un adevarat ghetou… Curtea stramta era mai mult un coridor care facea legaura intre bucatarie si casa… era atat de stramta incat nu ai fi putut intinde mainile in lateral fara sa te lovesti de gard sau peretele casei. Camerele casei si ele la fel de stramte si inghesuite. Insa ce ne-a lovit cel mai tare a fost prezenta co-locuitorilor gospodariei. Dupa cum se scuzau ei, pentru ca era o casa “turistica”, autoritatile tocmai venisera in ziua aceea sa dez-insectizeze, prin urmare, din cauza substantelor, gandacii de bucatarie alergau nauciti peste tot, cu zecile… si nu erau orice gandaci de bucatarie, erau niste monstri de cam 10 cm in lungime (fara antene). Gazda noastra ii lua cu matura din cand in cand din calea turistilor. Un caine pricajit statea ascuns in cotetz, probabil socat de gigantele insecte care se plimbau in jurul lui. Era ingrozitor, nu am putut sta mai mult de 5 minute. Am iesit de urgenta scarbit.

Vis-a-vis de gospodaria cu pricina era un liceu. Asta parca m-a socat mai tare decat insectele gigantice. Firea mea curioasa m-a impins sa imi bag nasu’ un pic printre gratiile curtii scolii… si nu arata deloc bine. Curtea scolii arata mai mult ca o curte de inchisoare. Toata din beton, fusese probabil candva un teren de sport. Niste porti ruginite si niste cosuri de basket dezafectate stateau marturie. Insa acum terenul era neutilizabil. Era degradat, niste gauri  mari in beton si niste pietroaie in mijloc, aratau clar ca terenul nu mai fusese folosit de mult in scopuri sportive. Era ca si la puscarie, mai mult un loc de intalnire a elevilor in pauze.

curtea scolii

De jur imprejurul terenului erau camere mici fara geamuri si fara usi, cu pereti din beton netencuiti si cu acoperisuri din tabla. Aratau mai mult a grajduri… erau salile de clasa. Am reusit sa fac o poza intr-una din salile de clasa printre gratii, care avea un geam la strada. Bancile noi si ghiozdanele colorate si aparent noi ale elevilor aduceau putina culoare si lumina in camera intunecata. Nu stiu cum ar putea cineva sa invete in conditiile alea… probabil ca nici nu invata…

salile de clasa

Dupa scurta vizita la gospodarie, am fost dusi in centrul orasului, care era de fapt gara centrala. Se laudau cu aceasta gara ca fiind una din cele mai mari si pline de istorie monumente din Cuba…

gara Moron

Am fost curiosi, si am intrat… la fel de deprimant, de mizerie, de intuneric. Era intr-adevar ziua afara, insa inauntru era bezna, si becurile erau toate stinse, probabil pentru ca curentul electric este foarte scump.

gara Moron

Cainii vagabonzi isi traiau veacul printre gunoaiele si navetistii din gara. Se simtea saracia sa tristetea doar cand treceai pe langa oamenii care asteptau probabil urmatorul tren.

Pe peron la un bar, se vindeau sandwish-uri depozitate intr-un dulap de lemn care avea plasa de muste in loc de geamuri… erau peste 25 de grade…

sandwich-uri calde

Vitrinele frigorifice erau doar pentru bauturi. Ne-am plimbat timp de o ora prin zona garii. Multa mizerie, multe biciclete folosite pe post de taxi, prea putine masini vechi (emblematice pentru Cuba). Am intrat de curiozitate si intr-un magazin alimentar. In loc de casa de marcat aveau un cantar primitiv, mai mult ca o balanta, langa care scria mare pe o bucata de carton: “Nu mai avem orez”. Pe rafturile din spatele unei vanzatoare plictisite se aflau maxim 6 produse expuse, probabil de cativa ani, pe care nimeni nu le cumpara. Am avut un flash-back al vremurilor comuniste de acum 25 de ani.

alimentara

Dupa scurtul periplu in orasul Moron, am pornit la drum spre cel mai inalta locatie din zona. In drum ne-am oprit la un restaurant in aer liber. Restaurantul respectiv era mai mult un loc de barbaque, frumos amenajat, langa o cale ferata dezafectata.

Restaurant Rancho Palma

Cuplul cu care imparteam masina erau niste pensionari canadieni care mai fusesera exact in aceeasi excursie acum vreo 5 ani. Ei ne povesteau ca pe vremea aia chiar aveau jeepuri adevarate, iar linia ferata de la restaurant inca mai functiona, cu o locomotiva cu aburi… spuneau ei ca era deliciul turistilor. Trenul obisnuia sa faca un mic traseu in zona de vreo jumatate de ora, si ca era superb. Odata cu dezafectarea liniei ferate, patronul restaurantului nu a putut sa se aptina sa nu dezmembreze o bucata de linie ferata si sa si-o instaleze la el in curte… exact cum au facut romanii dupa revolutie cu sistemele de irigare… fiecare trebuia sa aiba o bucata in curte… de ce?… uite asa… ca sa nu fie mai prost ca vecinu’. “Restaurantul” era plin de baieti care vroiau ceva de la tine. trubaduri amatori, vanzatori ambulanti, era pe acolo un nene care plimba un sarpe pentru poze, altul plimba un papagal, altul o igoana. Unul iti vindea banane proaspete culese direct din “copac”… si cireasa de pe tort… la iesire te asteptau bucatarii care preagatisera friptura, sa le dai si lor cate ceva…

Restaurant Rancho Palma

Restaurant Rancho Palma

Restaurant Rancho Palma

Urmatoare oprire era cel mai inalt varf din zona. Nu prea erau munti in zona. Cel mai inalt cu care se mandreau avea vreo 300 de metri. Drumul pana acolo nu era asfaltat in intregime. Arata mai mult ca un drum forestier. Pantele abrupte au pus in dificultate cativa soferi neexperimentati. Sus era amenajat destul de dragutz. Aveau un gen de cabana care ne astepta cu masa plina de nuci de cocos si fructe de padure locale. Tot sus acolo era si un observator de vreo 7-8 metri din lemn, pe care canadienii se urcau cu frica in san, unii chiar pe burta sau pe fund, desi era o scara din lemn destul de teapana. Julia i-a facut pe toti de rusine cand s-a suit singurica pana sus. (o tinea binenteles tati de manutza). Deasupra acelui deal erau cateva zeci de vulturi care se invarteau intr-un dans bizar.

Pe varfuri cubaneze

Pe varfuri cubaneze

Urmatoare oprire a fost o ferma. Acolo am avut ocazia sa vedem ceva specii locale de inaripate domestice, si am calarit impreuna intr-un scurt tur de vreo 15 minute printr-o padure din apropiere. Am luat-o binenteles, spre uimirea tuturor si pe Julia.

Nu pot sa zic ca a fost usor. A trebuit sa o tin in brate, si in acelasi timp sa si strunesc calul si uneori sa ma feresc de cracile pe sub care trebuia sa trecem… insa a meritat… Julia a fost foarte incantata, mai ales ca o vedea si pe mami calare in fata noastra.

In drum spre hotel am mai facut o scurta oprire la o ferma de crocodili, insa din cauza ca a inceput din senin sa ploua, vizita s-a sfarsit subit dupa doar cateva fotografii.

Ferma de crocodili

Ferma de crocodili

Ferma de crocodili

Ferma de crocodili

Cu toate neintelegerile si neconcordantele cu oferta initiala, putem sa spunem ca ziua a fost un real succes. Cald si frumos, ploaia nu a venit decat spre sfarsit cand ne intorceam deja la hotel.

Ziua sase.

Se facuse deja cald de vreo doua zile si clubul acvatic isi deschisese usile. Exact la timp pentru o plimbare in larg cu o “barca cu fundul de sticla”, special conceputa pentru vizitarea atolilor de corali din larg. Ne-am trezit de dimineata ca sa rezervam din timp un loc pe barca. Destul de curand ne-am dat seama ca fundul din sticla nu era deloc prea spectaculos. Cand vaporasul mergea, nu vedeai decat spuma marii care intra sub barca, iar cand stateai nu era nici un peste sub vapor ca sa il poti vedea. Capitanul vasului a luat la un moment-dat un pumn de paine si a intrat sub vapor ca sa atraga pestisorii. A functionat miscarea pentru cateva secunde.

Ce era insa foarte spectaculos era sa faci snorkeling in larg. Vaporul mergea pana la corali in larg, si ancora acolo. Timp de jumatate de ora erai liber sa explorezi coralii din jurul barcii. Nu era curent sau valuri care sa iti puna viata in primejdie. Am facut cu randul, ca sa stea cineva si cu Julia pe vapor. Julia s-a distrat copios dand paine si banane la pestishori.

A fost pentru prima data cand am vazut pe viu corali, si desi nu erau atat de abundenti cum imi imaginam, totusi experienta a fost unica.

Dupamiaza ne-am hotarat sa incercam si noi pentru prima si ultima data piscina hotelului, ca sa nu zicem si noi ca nu am incercat-o si pe aia. Era foarte misto conceputa. Vreo 4 piscine comunicau intre ele prin mici cascade, permiteau scaldatul pentru toate varstele si abilitatile de inot. Cea mai mica avea apa de maxim 25 cm, si era perfecta pentru Julia… insa marea ramane mare…

Seara am reusit sa o tinem treaza pe Julia pana mai tarziu, si am asistat la spectacolul de seara de la hotel. Tema era Michael Jackson… un fel de tribut adus emblemei pop. Spectacolul a fost foarte reusit si entertaining.

Ziua sapte

Era ultima zi. La ora 4 dupamiaza trebuia sa ne ducem la aeroport, la ora 12 trebuia insa sa eliberam camera… asadar inca mai aveam jumatate de zi de petrecut. Am profitat de vremea frumoasa sa inchiriez un catamaran pentru o a doua excursie in larg la corali. Catamaranul era mic, de maxim 4 persoane.

Un baiat de la centrul acvatic mi-a zis ca nu mai e nimeni interesat, asadar m-a luat doar pe mine pe catamaran… era ca o excursie VIP, doar pentru mine. Danutza si Julia au ramas la hotel… era cam periculos pentru pitica pe vaporas. Jumatate de ora cu capul in apa este destul ca sa te saturi de corali si pestisori. Vazusem in sfarsit tot ce imi dorisem.

Dupa ce m-am intors din larg, am scos bagajele afara in lobby, le-am lasat acolo si ne-a dus din nou la centrul acvatic, de data asta pentru o hidrobicicleta.

Ne-am bucurat toti trei de privelistea exotica din larg. Am ocolit stanca, si ne-am intors.

Am ajuns la aeroport doar ca sa aflam ca are vreo 4 ore intarziere… era ciudat. In tot aeroportul nu erau decat doua avioane care trebuiau sa plece in ziua aia. Unul spre Ontario si al nostru care nu sosise inca. Desi foarte mic, aeroportul iti punea la dispozitie o intreaga gama de magazine de suveniruri si fast-food. Puteai sa iti cumperi orice doar din aeroport. Julia a adormit intr-un final in carucior dupa vreo cateva reprize de crize de oboseala.

Zborul a fost lin, fara evenimente. La Montreal ne asteptau iarasi temperaturile de sub 10 grade. Vacanta se terminase. Am ajuns pe la 1-2 noaptea. Am luat un taxi si am ajuns acasa.

The End.

1-aprilie-2012 Posted by | Calatorii | 2 comentarii

Cuba (partea III)


Un aspect care mi-a scapat referitor la hotel si activitati…

Spectacole – scena + lobby + discoteca (salsateca)

In fiecare seara, hotelul organiza diverse mici spectacole pentru turisti. Distractia de fiecare seara incepea pe la ora 7, imediat dupa ce se insera in lobby-ul hotelului. Diversi artisti locali incercau sa intretina atmosfera cu cantece si dansuri traditionale cubaneze, ori cu repertoriu international. Atmosfera era foarte bine gustata de varsta a treia si de copii. Mosulicii si babutzele incepeau sa danseze frenetic pe muzica tineretilor lor, unii bucurandu-se din plin de formele tinere ale animatorilor dansatori care intretineau atmosfera.

Pe la ora 9 in fiecare seara, distractia se muta pe o scena amenajata in curtea hotelului. Binenteles artisti locali puneau in scena cate un spectacol diferit in fiecare zi a saptamnii. Problema era pentru noi ca Julia trebuia sa doarma la ora aia, asa ca nu am putut sa profitam in fiecare seara de spectacolele pe care toata lumea le laudau a fi chiar “entertaining”. Am chinuit copilul intr-o seara sa stea treaz ca sa putem vedea si noi un spectacol complet. Tema spectacolului era Tribut to Michael Jackson. Nu ne asteptam la mare lucru, mai ales ca Michael e numai unul, si poate zeci de mii de copii ieftine. Surpriza a fost foarte mare cand ne-am dat seama ca spectacolul era chiar bun. Dansatorii ar fi evoulat cu succes pe orice scena moderna. Foarte bine pus in scena, cu foarte mult gust. Am fost atat de placut impresionati incat parca ne parea rau ca am ratat celelalte spectacole.

Dupa spectacol, cei mai insomniaci puteau merge la discoteca, sau cum se laudau dansatorii… salsateca… Era o cladire anexa hotelului, deci nu trebuia sa te deplasezi prea mult. Noi nici macar nu am intrat in discoteca sa vedem cum arata, insa nu am auzit prea multi turisit vorbind despre ea. Ghidul ne-a laudat o discoteca locala pe insula la care puteai ajunge numai cu autobuzul sau taxiul, si unde se bateau toti turistii de la toate resorturile de pe insula sa ajunga… cred ca era cu rezervare sau asa ceva… insa acolo bratara nu mai era buna, trebuia sa platesti intrarea si probabil consumatia. Ce era special la aceasta discoteca era ca era amenajata intr-o grota naturala.

Plaja, Stanca si Marea

Plaja se afla foarte aproape de hotelul nostru. Poduri din lemn te duceau pana aproape in mare. La capatul fiecarui pod de lemn era cate un dus, ca sa fie siguri ca nisipul de pe plaja va avea acces foarte limitat in resort carat pe picioarele vizitatorilor. Nisipul foarte fin, apa albastra-azurie, palmieri, era exact ca in cele mai frumoase vise. Tot ceea ce ne-am asteptat ca va fi. Marea avea temperatura ideala pentru baie. Singurul inconvenient era vantul care uneori era atat de puternic ca facea valuri destul de mari ca scaldatul in mare sa devina periculos. Ce ne-a placut in schimb la locatia hotelului era faptul ca exact in dreptul hotelului pe plaja se afla o stanca care intra ca un dig in mare, si in spatele careia se crea un mic golfuletz cu apa mica si ferita de vant. Acolo ne-am bucurat de mare si plaja, protejati de valuri si vant.

si tot acolo…

In general lumea iesea pe plaja si intra in mare in ciuda asteptarilor mele. Copii in special erau foarte incantati si se bucurau de asta. Nu lipseau binenteles nici pitzipoancele care ieseau pe plaja doar pentru clasica si stereotipica “poza de facebook” din Cuba.

Vremea

In perioada asta vremea ar fi trebuit sa fie perfecta pentru vacanta… sau cel putin asa ne inchipuiam ca o sa fie… Nu suntem siguri insa daca la noi a fost o exceptie, sau pur si simplu asa ar terbui sa fie vremea in perioada asta a anului.

Cum am ajuns la hotel ne-a lovit dinspre mare o briza care era in stare sa dezechilibreze pe Julia in mersul ei stangaci inca. Palmierii din resort pareau ca se rup, iar valurile erau nebune, incalicandu-se unul peste celalalt. Cum am ajuns am iesit direct pe plaja… ne era dor de plaja si nisip si mare. In ciuda vantului, oameni totusi erau pe plaja, mai mult la plimbare. Nu era nimeni in apa. Ne-am intalnit cu salvamarii care ne-au sfatuit ca nu ar fi bine sa intram in apa, fiindca e prea agitata… insa nu am vazut arborat nici un steag din acelea care iti interzic scaldatul.

Primele doua-trei zile a tinut-o cam in vant. Dupaia au inceput ploile, insa era mult mai bine, pentru ca ploaia nu venea decat seara dupa 3-4 cand in principiu terminam ce activitati ne propusesem sa facem. Asadar am prins vreo 4 zile de caldura si soare, de care am profitat la maxim.

Fiind toiul iernii, in Cuba, unul din inconveniente era ca ziua era foarte scurta. La 6-6:30 era deja intuneric.

Un alt aspect al vremii este umiditatea, care nu scade niciodata sub 70%, si din cand in cand mai este accentuat si de factorul ploaie. Cu ce ne-a deranjat pe noi asta? Cu hainele pe care nu reuseam nici in ruptul capului sa le uscam. Cateodata devenea chiar enervant, pentru ca vroiai sa porti aceeasi pereche de pantaloni scurti / de baie si dimineata si dupamiaza, dupa somnul de ora 12:00 al Juliei. In cele 2-3 ore te-ai fi asteptat sa se usuce o pereche de pantaloni scurti din nailon… Prosoapele erau umede tot timpul, iar cand am plecat chiar ne puneam problema ca bagajele de intoarcere or sa fie mai grele din cauza ca toate textilele erau “trase”… noroc cu micile suveniruri pe care le-am lasat pe acolo ca bacsis sau bogda-proste.

Activitatile… ce am facut pe acolo…

3-martie-2012 Posted by | Calatorii, Despre viata noastra | Scrie un comentariu

Cuba (partea II)


Shopurile pentru turisti

Shopurile pentru turisti erau foarte bine organizate si foarte bine structurate si aprovizionate pe modelul capitalist. Majoritatea cu termopane si aer conditionat, sectiune speciala pentru tutun si bauturi, etc. Toate shopurile erau gestionate de catre statul Cubanez. Am aflat asta cand am incercat sa negociez la unul din ele cu vanzatoarea pentru o sapca cu Cuba… nu mi-a mers… da’ nici n-am cumparat sapca…

Gaseai aproape orice iti doreai in aceste shopuri, incepand de la bautura cubaneza, trabucuri, tricouri si sepci imprimate cu Che Guevara, pana la scutece de unica folosinta si tampoane cu aripioare. Ce era distinctiv la aceste shopuri era faptul ca nu puteai cumpara de la ele decat daca erai dotat cu bratara de care v-am vorbit in postul anterior, si binenteles numai cu CUC (pesos convertibil pentru turisti). Asta era modul in care le erau limitat accesul cubanezilor la orice produs din aceste shopuri. Nu am vazut prea multe chestii fency insa. Electronicele lipseau cu desavarsire, orice fel de aliment de baza sau fructe deasemenea lipsau (puteai insa cumpara biscuiti, chips-uri, bomboane, ciocolata, etc.). Asadar, la drept vorbind, la saracia in care traiesc cubanezii, nu numai ca nu isi permit sa faca cumparaturile in shopuri, dar nici nu cred ca au mare trebuinta de lucrurile de acolo.

Banii

Cum am precizat si in postul precedent, moneda de circulatie este pesos-ul (CUP), iar pentru turisti este CUC (pesos convertibil), 1CUC = 26.5CUP. Iar un CUC ar trebui sa fie echivalentul unui dolar american… paradoxal dat fiind relatia Cubei cu SUA. Binenteles ca rata de schimb difera din loc in loc. Bancile sunt cele mai sigure surse. Noi ne-am luat teapa exact la receptia hotelului… unde am primit pe 100$ doar 79 CUC… Dupaia am aflat ca hotelul percepe nu stiu ce taxa la schimbul valutar, si profitau de faptul ca trebuie sa ii dai bacsis aluia care iti cara bagajele pana la tine in camera. Daca nu apucai sa schimbi la banca de la aeroport, te faceau baietzii la hotel. Deasemenea nu poti cumpara CUC decat pe teritoriul Cubei, deci trebuie sa ai grija cum si unde schimbi.

In curtea hotelului

Ca orice hotel care se respecta, curtea hotelului era bine structurata, bine gandita pesemne de un specialist pesagist. Era amenajat exact asa cum iti inchipui de la televizor ca ar trebui sa arate un paradis tropical. Palmieri pretutindeni, punti din lemn care te duceau peste nisip pana langa plaja, statui din loc in loc, flori, indicatoare din lemn ca sa nu cumva sa te pierzi, baruri din loc in loc ca nu cumva sa iti ramana paharul gol plimbandu-te agale… confortul total.

In centrul atentiei era piscina, sau mai bine zis piscinele. Diverse adancimi pentru diverse activitati. O piscina mai adanca servea cursurilor gratuite de scufundari in fiecare dimineata si inot ocazional. O alta piscina cu apa pana la brau era amenajata pentru voley, o alta special pentru copii mici, cu apa pana la genunchi. O alta era mai exotica, cu o mica cascada. La cativa metri mai incolo era jacuzzi. O cladire speciala care deservea in exclusivitate piscina era “magazia de prosoape”, la care turistii faceau coada dis de dimineata sa isi procure prosopul cu care “ocupa” cel mai bun sezlong din jurul piscinei.

O alta cladire era centrul de management al “Jocurilor”. De acolo puteai procura, binenteles gratuit si in limita stocului disponibil materialele pentru diverse jocuri, ping-pong, biliard, minigolf, voley, fotbal… etc. Tot acolo puteai gasi programul activitatilor organizate: fitness, aerobic, aqua-aerobic, tir cu pusca si cu arcul, lectii de dans, masaj, etc.

Aveau disponibila si o sala de forta si o sala speciala pentru diverse jocuri pentru copii.

Pistele de minigolf mi-au adus aminte de pista de popice pe care a facut-o unchimiu la tara… o sapa de beton, foarte neregulat, turnat “la boloboc”, pe care bila nu numai ca nu mergea drept, insa din loc in loc mai si sarea din cauza neregularitatilor betonului… Tot satul se stransese la el in curte sa vada “minunea”. Minigolful cred ca a fost singura activitate de care am profitat din intreaga gama de oferte.

Gradinita

A fost unul din conditiile absolut necesare atunci cand am cautat hotelul la care am hotarat sa mergem. Avand in vedere ca am luat-o si pe Julia, vroiam sa avem o optiune in caz ca ne apuca vreo activitate de genul “doar in doi”. Gradinita hotelului era foarte curata, destul de bine dotata, iar animatoarele tinere si destul de experimentate… sau cel putin asa banuim ca erau, pentru ca nu am lasat-o pe Julia nici macar o clipa la gradinita, si nu pentru ca ne era teama sau pentru ca era nasoala, ci pentru ca am preferat sa o luam cu noi peste tot, si sa ne bucuram toti trei de toate activitatile, ca o adevarata familie. Am trecut o singura data pe la gradinita doar de curiozitate. Nu arata rau. Avea chiar si o curticica ca un mic parc cu leagane, balansoare si invartitoare. Binenteles ca tati a vrut sa le incerce pe toate…

Desi erau o gramada de copii la hotel, sunt aproape sigur ca gradinita era goala tot timpul. Ingrijitoarea isi scotea si ea ciubucul la gradinita impletind parul mamicilor in codite de gen “rasta”.

Centrul Acvatic

O alta dependinta a hotelului menita sa distreze turistii. De aici puteai lua caiace, hidrobiciclete sau barcute gratuit (evident tot in limita stocului disponibil) cu care puteai sa te plimibi prin ocean intr-un perimetru aproape deloc delimitat… “cam 50-100 de metri” de tarm, cum ni s-a spus.

Pentru 10-15 $ puteai beneficia de o plimbare mai in larg, cu o mica veliera (catamaran) pana la un recif de corali, unde puteai face snorkeling pentru 30 de minute in voie.

Barurile

Cateva baruri erau presarate in hotel si in curtea hotelului. Cel mai mare se afla chiar langa receptie. Comunica direct cu bucataria principala. Era singurul bar de unde puteai comanda aproape orice, inclusiv lapte pentru copil. Un alt bar micutz in lobby era deschis numai seara, si era prezidat de un barman profesionist, cu diploma. Genul de barman care inainte sa iti toarne in pahar trebuie sa jongleze un pic cu sticlele si cuburile de gheata, ca sa prinda aroma de briza oceanica.

Alte cateva baruri non-stop erau imprastiate strategic, unul chiar pe plaja, insa nu aveau altceva decat bautura. La doar doua din acestea puteai comanda si mici gustari – sandwich-uri, hot-dog sau mini-pizza… nu erau prea gustoase sau stralucite, insa era un bun inlocuitor daca ratai masa principala de la restaurant/bufet. Nu lipsea binenteles deja clisheisticul bar in piscina.

Restaurantele / Bufetul

Hotelul beneficia de 2 restaurante “A la Carte”. Unul mai clasic in hotel, si altul mai rustic langa plaja. Ambele insa aveau locuri limitate, necesitau rezervari prealabile (asta insemnand chiar inainte de a face check-inul in hotel), cereau tinuta obligatorie, si beneficiai de un meniu si chelneri care te serveau la masa. Totul era gratuit… trebuia doar sa lasi bacsis. Noi nu am reusit sa prindem rezervari la nici unul din ele, desi de fiecare data cand am trecut pe langa ele, jumatate din locuri erau goale… Ce am folosit in schimb au fost serviciile bufetului. Organizat ca un restaurant “all you can eat”, sau “bufet suedez”, acest bufet iti oferea o gama destul de variata de mancaruri din care sa alegi. Aveau amenajate de jur imprejur vreo 4 “plite fierbinti”, la care puteai comanda friptura/paste/omlete/sandwich-uri, etc. pe care ti le facea pe loc exact in fata ta.

Avantajul acestora era ca puteai combina ingredientele dupa placul inimii, fiind fata in fata cu bucatarul… dezavantajul era ca dura o vesnicie pana iti prepara ceva…

Mancarea

Inca de cand am plecat, toata lumea ne-a avertizat de “mancarea proasta din Cuba”. Scuza suprema este embargoul impus de SUA, cum ca vezi Doamne, din cauza ca nu isi pot procura ingredientele cele mai de calitate, sunt nevoiti sa foloseasca materia prima cubaneza care este de o calitate indoielnica, prin urmare, mancarea este foarte proasta.

Ce este adevarat este ca intradevar mancarea este nasoala, majoritatea fara gust, ori prea flescaita, ori prea atoasa… “you name it”. Ce nu este adevarat este povestea cu ingredientele de calitate. Aveau absolut toate ingredientele ca sa poata face o mancare excelenta. Pur si simplu nu stiu sa gateasca, sau “bucataria cubaneza” (daca exista asa ceva), asa trebuie sa fie. Fierb totul pana la dezintegrare, Prajesc totul pana la ardere, reusesc sa scoata prin preparare tot gustul din mancare… asta este perceptia noastra… probabil ca in preceptia lor, mancarea este excelenta. Cred pur si simplu ca este o problema de gusturi si obisnuinta. Ce e cert este ca am cam facut foamea pe acolo. Preferam sa stam la cozile de la plitele fierbinti numai ca sa mancam o mancare preparata dupa instructiunile noastre… aia era buna… desi si acolo o cam zbarceau, in sensul ca nu curatau niciodata plita dupa ce gateau o friptura de exemplu… azvarleau urmatoarea friptura pe arsura aleia de dinainte… insa tot era mai acceptabila… Dimineata aproape invariabil faceam omleta tot la plita fierbinte si ochiuri… cat de greu e sa strici o reteta atat de simpla?… ei bine ei reuseau si treaba asta… le lipsea indemanarea… alerga ochiul pe plita ca sa il intoarca de aproape ca spala toata plita cu oul ala…

Bacsisurile

Inca din prima zi de Cuba, ghidul te instruieste in legatura cu bacsisul.

In Cuba se dau bacsisuri. Este un obicei chiar mai comun decat in alte parti. Oamenii sunt foarte saraci, salariile sunt foarte mici (cca 15$/luna din cate am inteles). Asadar bacsisurile sunt foarte bine primite. Cameristei trebuie sa ii lasi bacsisul pe perna din camera. In general trebuie sa dai in jur de 1CUC bacsis pe oriunde te duci si oricui ii presteaza cel mai mic serviciu… poti fi insa nesimtit si sa nu dai nimic… te vor judeca din priviri… dar daca esti nesimtit, oricum nu conteaza.

Pe langa bacsisuri, foarte bine primite sunt si hainele, jucarii, sapun. Ni s-a spus de la inceput ca daca avem haine mai vechi de care ne putem lipsi, le putem da de pomana prin sate sau orase… oamenii se vor bucura pentru ca sunt foarte scumpe pentru ei si nu prea se gasesc. Sapunuri, venisem cu ele in geamantan deja pregatite. In plus am dat de pomana si sapunurile/samponurile din camera de hotel, la niste amarati de pe marginea drumului.

Picolitza de la bufet ne-a rugat sa-i dam daca ne mai ramane in plus inainte sa plecam scutece de unica folosinta de la Julia, pentru ca la ei nu se gasesc deloc. A fost momentul in care am avut revelatia cu shopurile. Chiar langa bufet exista shopul de unde puteai cumpara scutece, insa ei nu au acces sa cumpere de acolo, deci se bucura chiar mai tare daca le dai lucruri in loc de bani.

Plaja, Stanca si Marea…

26-februarie-2012 Posted by | Calatorii, Despre viata noastra | 6 comentarii

Cuba (partea I)


Si uite asa ne-am hotarat din senin sa mergem in Cuba. (am pus deja poze aici)

Excursiile in America de Sud au ajuns deja o traditie pentru canadieni, in special pentru quebecosi care simt nevoia sa schimbe frigul si zapada cu plajele insorite ale hotelurilor de lux “all inclusive”. In topul preferintelor sunt Florida, Cuba, Mexic, Jamaica, Rep. Dominicana.

Cuba este o destinatie mai aparte pentru canadieni din cateva motive. Este foarte ieftin, este oarecum exclusivia, din cauza ca americanilor nu li se permite accesul in Cuba, exotica, foarte sigura.

Cate ceva despre tara:

Cuba este cea mai mare insula din Antile, care se află la confluența Mării Caraibelor, al Golfului Mexic și Oceanului Atlantic.

Limba oficiala este spaniola

Populatia este de 11 milioane de locuitori, impartite in 2 mari categorii: descendentii spaniolilor si descendentii africanilor adusi de spanioli sa munceasca pe plantatii.

Climatul este tropical cu temperatura minima de 19 grade celsius in toiul iernii – ianuarie. Umiditatea atmosferica nu scade niciodata sub 70%. Vara este de obicei foarte ploioasa si uneori vanturile oceanice le fac probleme, transformandu-se rareori in uragane.

Moneda este pesosul insa au inventat o alta moneda speciala pentru turisti CUC (pesos convertibil).

Sistemul politic este comunist. Daca va mai aduceti aminte cum era pe vremea lui Ceausescu in Romania… totul apartine statului, tara inchisa, nimeni nu poate sa iasa, nu calculatore, internet, televizor, un singur program national, etc.

Embargoul SUA. Relatiile cu SUA sunt foarte tensionate. Este motivul pentru care americanilor nu le este permis accesul in Cuba, iar Cuba nu are dreptul sa importe nimic din alte parti. In principiu trebuie sa isi produca totul singuri.

Am cumparat un pachet all inclusive de 6 nopti la un hotel de 4 stele in insula Cayo Coco cu o agentie de turism – Tours Mont Royal… iata intregul pachet de servicii TMR book.

Zborul spre Cuba

Avionul pleca spre Cuba la ora 6:45 dimineata. Trebuia sa ajungem la aeroport cu vreo 2-3 ore mai devreme ca sa ne facem check-in ul. Era o ora prea matinala sa rugam pe cineva sa ne duca la aeroport. Asadar singurele solutii erau ori sa luam taxiul pana la aeroport ori sa mergem cu masina personala si sa o lasam o saptamana in parcare la aeroport. Parcarea era insa prea scumpa (75$), si in plus nu stam foarte departe de aeroport, deci am ales sa mergem cu taxiul. Ultima experienta cu taxiul m-a invatat ca le ia ceva timp sa ajunga la adresa, asa ca i-am sunat cu 15 minute mai devreme. Ca si prima data, doamna de la comenzi nu mi-a estimat timpul de sosire. Dupa 15 minute am sunat-o din nou (la ora aia era singura pe tura probabil pentru ca mi-a raspuns tot ea). Cu o voce insipida mi-a zis ca taxiul este pe drum si sa nu ma impacientez, si sa astept ca vine. Dupa alte 10 minute am sunat din nou, si dupa alte 10 am sunat iarasi. Intr-un final cu numai 50 de minute intarziere, taxiul nostru a sosit la adresa. La aeroport s-a desfasurat totul ca la carte, fara probleme sau intarzieri. Avionul de la compania Canjet era unul micut, fara monitoare individuale la fiecare scaun. Eram pregatiti cu un laptop in caz ca Julia se plictisea si ar fi vrut sa vada desenul ei animat favorit: Finding Nemo. Nu s-a intamplat. A stat cuminte in scaunul ei, a desenat, s-a jucat. Cu numai o zi inainte implinise 2 ani asa ca am fost obligati sa ii platim loc in avion. Zborul efectiv este doar de 3 ore jumatate… floare la ureche in comparatie cu ce am patimit pana in Romania. Am ajuns in jur de ora 10 pe aeroportul Cayo Coco, nu inainte de a admira un peisaj absolut superb de la inaltime. Cred ca pilotul a coborat altitudinea tocmai pentru acea priveliste. O vedere spectaculoasa a insulei Cayo Coco… din pacate nu am avut aparatul foto la indemana…

CAYO COCO (vezi harta)

Cayo Coco este o insula de coral formata paralel cu cheiul Cubei, pe o lungime de vreo 27km. Singurua cale de acces s-a construit in numai 18 luni – o strada lunga de vreo 18 km care leaga insula Cayo Coco de insula Cuba. Insasi povestea construirii acestui drum imi aminteste de povestile comuniste din Romania cu constructia Canalului Dunare-Marea Neagra sau constructia Palatului Poporului. Insula nu este locuita, singurele constructii sunt resorturile luxoase pentru turisti. In jur de 10 hoteluri de la 4 stele in sus se intind pe lungimea plajei. Intre ele doar un singur drum, populat in proportie de 99% de autobuze. Autobuze care duc, aduc sau plimba turistii intre aeroport si hotel sau intre hoteluri si plaje, sau autobuze care aduc muncitorii hotelieri (din cel mai apropiat oras Moron) la lucru.

O comparatie foarte bine inspirata este ca insula Cayo Coco este o rezervatie de turisti. In afara de populatia locala care munceste la hoteluri si turistii, nimeni altcineva nu are dreptul sa intre pe insula. Chiar si acestia trec printr-un fel de punct vamal aflat pe faimoasa sosea de 18 km.

Hotel(urile)

Desi se lauda cu 4 sau 5 stele, hotelurile cred ca se raporteaza mai mult la nivelul populatiei locale, care este foarte saraca. In general trebuie sa scazi o stea ca sa iti faci o idee. Cladirile sunt nu foarte bine finisate, se observa din loc in loc munca de amator. Dat fiind solul insulei, nu par sa fie prea bine fundamentate. In general daca te uiti la detalii, iti dai seama ca le lipseste finetea. Pe de alta parte, serviciile sunt conform unui resort all inclusive… piscine, baruri, bautura, mancare, dependinte, activitati, gradinita, spectacole, etc.

Hotel Sol Cayo Coco

Hotel Sol Cayo Coco

Ce ne-a placut mult si nu am mai vazut pana acum erau lobby-urile hotelurilor cu receptia. Aratau foarte bine decorate, erau pline de canapele si fotolii pe care le puteai folosi la discretie, un bar mare in lobby langa receptie… si ce era atipic erau in aer liber. Era o cupola mare care acoperea lobby-ul de ploaie, insa intrarea si iesirea erau in aer liber.

Camerele nu erau foarte mari, insa paturile erau imense, si privelistea de pe balcon facea toti banii.

Autobuzul de la aeroportul Cayo Coco pana la hotel nu a facut decat 15 minute. timp in care un ghid bilingv ne-a explicat cate ceva despre cum decurg lucrurile si ce ar trebui sa facem odata ce ajungem la hotel. In principiu, trebuia sa iti iei camera in primire, si sa nu ratezi intalnirea de a doua zi dimineata cu un reprezentant din partea agentiei de turism de care faceai parte.

Bratara colorata

Odata ajunsi la hotel, odata cu cardul de la camera, ti se pune la mana o bratzara de plastic pe care nu o poti da jos decat daca o tai. Bratara magica are diferite culori si inscriptii in functie de hotelul si pachetul pe care l-ai cumparat.

De ce spun bratara magica, pentru ca fara ea esti un simplu cubanez, ea iti da statutul de turist, si odata cu acest statut toate avantajele: poti cumpara din shop, poti manca si bea gratuit, poti participa la activitati gratuit, poti inchiria barci si hidrobiciclete gratuit, etc.

Bratara are insa si dezavantaje cum ar fi ca nu poti folosi serviciile altui hotel fara bratara corespunzatoare. In comunitatea locala esti recunoscut numaidecat de localnici si devii tinta cersetorilor sau micilor bishnitzari.

Trei din cele 10 hoteluri din Cayo Coco apartineau aceluiasi lant de hoteluri, asadar, puteai sa te duci linistit la oricare din ele, si beneficiai de aceleasi servicii gratuite, insa binenteles inainte de a face asta trebuia sa treci pe la receptia hotelului tau si sa ceri bratara corespunzatoare hotelului unde planuiai sa te duci in acea zi.

Agentiile de Turism

Din ce am observat, turistii erau adusi la hoteluri de vreo 5 agentii de turism in general canadiene care aveau exclusivitate pe acele hoteluri. Nu sunt sigur, insa nu cred ca ai fi putut sa vii altfel la hotelurile respective (pe cont propriu de exemplu). Agentiile de turism aveau rezervate in loby niste birouri speciale si o sala de conferinta. Fiecare agentie de turism avea un biblioraft cu oferta lor completa si ceva informatii, care iti statea la dispozitie intr-o mini-biblioteca tot in lobby.

A doua zi am avut intalnirea cu reprezentantul agentiei TMR – tanarul Alioski (un nume foarte hispanic… dar o sa revin asupra acestui aspect). Intr-o sala de conferinta, ne-a strans pe toti, majoritatea din Montreal, si intr-o franceza destul de fluenta ne-a explicat ce si cum… (iata intregul pachet de servicii TMR book) un pic despre istoria, clima, societatea Cubei, si in principal despre organizarea hotelului (activitati, restaurante, tips-uri, ce este inclus si ce nu, etc.), dar si despre excursiile cu plata pe care le organizau si de care noi personal eram foarte interesati. Printre cele mai dezbatute subiecte au fost:

  • apa de la robinet / purificata / potabila… ne zicea reprezentantul ceva de genul… “noi, cubanezii bem apa de la robinet, si nu patim nimic, insa voi, mai bine sa va luati apa purificata inbuteliata”… apoi intrebari: “apa de la bar este si ea purificata?”…  “dar cuburile de gheata?”… “dar de spalat pe dinti cu apa de la chiuveta e sigur?”… te durea capul… canadienii astia sunt speriati de bombe.
  • prosoapele de plaja… “azi dimineata nu au fost destule”, “se spala regulat?”…

ceea ce ne duce la urmatorul punct…

O vacanta tipica

In general Canadienii aleg sa se duca in Cuba la all inclusive cu un singur scop: sa se bronzeze si sa se relaxeze. Asadar, activitatea favorita este sa vegeteze la soare, in jurul piscinei, acolo unde alcoolul este foarte la indemana la barurile adiacente, si unde din cand in cand poti sa te arunci in apa fara sa te murdaresti de nisip sau de apa sarata lipicioasa a oceanului.

Astfel, la ora 9 dimineata, primul lucru pe care il fac este sa isi procure prosopul de plaja (nu vin cu ele de acasa, le iau de la hotel), si sa isi rezerve cel mai bun sezlong din jurul piscinei. Dupa care vine micul dejun si o intreaga zi de prajeala la soare si coctailuri spirtoase. Din cand in cand mai baga un trabuc cubanez cumparat de la shopul din incinta hotelului cu 3$ bucata (cel mai ieftin)… ceea ce ne duce la urmatorul punct…

Shopurile pentru turisti

… va urma…

12-februarie-2012 Posted by | Calatorii, Despre viata noastra | | 12 comentarii

Japonezi pe pereti


Intotdeauna m-a fascinat arta traditionala japoneza.

Acum am avut in sfarsit sansa sa o aprofundez.

In dormitor la noi aveam un perete mare alb, care din cauza unor usi enorme care mascheaza un dulap in zid, nu prea putea fi decorat cu mare lucru, asadar am zis sa il decoram cu niste desene direct pe perete. Prima idee a fost sa cumparam niste autocolante. Piata este plina de asa ceva, si foarte multe dintre ele sunt chiar reusite, problema este ca sunt prea mici. Dupa ce am incercat vreo doua modele prin baie si bucatarie, ne-am facut o idee despre cam ce fel de autocolant aveam nevoie pentru dormitor… nu prea se gasesc la marimea aia, si daca se gasesc, sunt oricum prea scumpe.

Asadar, mi-am pus talentul la incercare… modelul un copac cu influente japoneze… o magnolie.

Lumea m-a felicitat… mi-au zis ca mi-a iesit foarte bine… voi ce ziceti?

Magnolia de pe perete

Magnolia de pe perete

1-februarie-2012 Posted by | Despre viata noastra, Iata ce pot face doua maini dibace | 7 comentarii

Parolat: Munca la negru


This content is password protected. To view it please enter your password below:

12-ianuarie-2012 Posted by | Munca, Romania VS Canada | Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

Artista te face tati…


5-ianuarie-2012 Posted by | de-a mama si de-a tata | 9 comentarii

Return Policy


Au trecut si sarbatorile cu toata nebunia lor.

In Canada, cum am mai spus-o poate Craciunul este un sezon mai mult comercial. In fiecare an totul se petrece cu o fidelitate de invidiat. Cumparaturile pentru Craciun incep pe undeva pe la sfarsitul lui octombrie – inceputul lui noiembrie. Asa se face ca daca nu esti destul de abil, in ajunul craciunului nu mai gasesti nimic de cumparat… se rad toate galantarele… promotii peste promotii, ca sa nu mai vorbim de deja celebrele “Black Friday” si “Boxing Day” zile in care oamenii se calca literalmente in picioare pentru reduceri. Nebunia venita de la americani, a prins binenteles si in Canada, insa nu la aceeasi intensitate. Ofertele nu sunt atat de atragatoare ca in SUA, si pentru asta nici oamenii nu se omoara ca acolo.

In sfarsit nebunia a trecut. Anul nou trece aproape neobservat. Majoritatea oamenilor se odihnesc pentru a incepe noul an muncitoresc. (In Canada sunt doar 2 zile libere legal – una de craciun si una de anul nou… de fapt Canada este una din tarile in care sunt celele mai putine zile libere legale si concedii pe an, si binenteles nu exista concediu medical… dar asta e o alta poveste)…

Lumea a inceput sa arunce deja brazii de craciun… evident… daca i-au cumparat din Noiembrie…

La multi ani 2012

La multi ani 2012

Nebunia cumparaturilor de sarbatori, se transforma subit in nebunia retururilor de ianuarie.

Unul din lucrurile cu care nu eram deloc obisnuit din Romania este returnarea cumparaturilor. Practic, indiferent care este motivul, orice ai cumparat se poate returna in general in termen de 30 de zile la magazinul de unde l-ai cumparat. Conditiile: sa mai ai inca ambalajul (nu mereu insa), si sa ai factura cu care ai cumparat-o.

Ceea ce ridica acum alte obiceiuri de peste ocean, cum ar fi cadoul cu factura atasata, ca in caz ca nu iti place, sa poti sa il returnezi… care intra in contradictie cu obiceiul romanesc de jupuire/taiere/rupere a pretului de pe cadou.

Majoritatea magazinelor iti dau credit de magazin (adica bani pe care poti sa ii folosesti numai in magazinul lor), insa sunt alte magazine care pur si simplu iti returneaza banii.

Sunt multe si diferite politicile de returnare de la un magazin la altul, insa ce este cert, este ca nu vei ramane niciodata cu un produs de care sa nu fii multumit.

Acest obicei da nastere si maniacilor binenteles. Am auzit deseori povesti cu oameni care sunt dependenti de acest obicei. Pur si simplu, daca au sa zicem o petrecere, isi cumpara haine/pantofi/etc., le folosesc, dupa care le returneaza a doua zi… pe motive ca au defecte, sau nu li se potrivesc, sau pur si simplu pentru ca nu le mai place. Genul asta de oameni insa scapa de cateva zeci de ori, insa ajung sa fie recunoscuti, si pusi pe liste negre, astfel ca nu li se mai permite sa returneze.

Azi am fost la magazin sa returnez un filtru de apa care nu se insuruba bine la chiuveta… nu am rezistat sa stau la o coada interminabila… o sa ma duc alta data.

 

Quick  Update:

Zilele trecute am fost la un magazin si am aflat ca pe langa bonul fiscal imi poate elibera si un “bon nefiscal (Cadou)”, adica un bon identic cu cel fiscal insa fara preturi, in caz ca vrei sa il faci cadou cuiva. Astfel cadoul nu va avea pretul afisat, in schimb acel bon este valabil daca bunul respectiv are un defect / nu e pe plac / nu i se potriveste persoanei careia i-ai facut cadoul si vrea sa il returneze/schibe…

2-ianuarie-2012 Posted by | Despre viata noastra, Romania VS Canada | 9 comentarii

Craciun Fericit!


Pentru toti cei de-acasa care se gandesc la noi, un gand bun va trimitem de peste ocean. Multa sanatate, si liniste in suflete.

Craciun fericit si sarbatori fericite in continuare.

Sarbatori Fericite, Danutz, Danutza si Julia

25-decembrie-2011 Posted by | de-a mama si de-a tata, Despre viata noastra, Ne gandim la voi... | 4 comentarii

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 34 other followers